I-am spus cinstit de când s-a urcat în mașină că gândul meu se va avânta aiurea și că n-am s-o ascult și totuși asta n-a împiedicat-o să-mi turuie la urechea dreaptă vrute și nevrute, o bandă ce părea imprimată cu sunete
new age din natură, muzică „de meditație” ce scapă atenției și gândul chiar îmi zbură pe unde-l tăia cutia capului, nestingherit de imaginile care curg fără să mă lase a zăbovi asupra lor, copii mergând înfrigurați sau zâmbitori către școală, maturi care gonesc la slujbe, abia respectând câteva reguli elementare de circulație, somnoroși, nervoși, cu ochii lipiți, taciturni.
În săptămâna ce urmează știu ce voi face, voi trăi de la o prognoză meteo la alta, după care nu mai am nici un plan. Prietenii simt că sunt doar un perdant, încât se retrag în altă parte, nu-mi mai caută compania molipsitor de deprimantă. Îi învăț prostii, cu unul ca mine e greu să te lași amăgit de existența sau de explorarea „aspectelor pozitive ale vieții”.
