Mă ridic șontîc pe geam și privesc cu admirație florile de gheața desenate de ger pe al doilea strat de sticlă al geamului, se vede doar partea de jos, și pe acolo văd prin perdeua de fulgi clopotnița, copii care se joacă, mașinile care merg lent și atent ca niște batrînele. Ziua, în drum spre grădiniță prind fulgi în palme, cîte cîțiva, și mă mir că nu găsesc doi la fel. Niciodată. O mică minune, și o întrebare la care nici mămica, și nici tăticu nu găseau răspuns. Amintirile iernilor copilăriei mele sunt mai calde decît toate celălalte, pentru că porneau cu minuni, și se terminau cu ele. Prima zăpăda- cînd mămica ne trezea cu ”fetițele a nins” și ne ridica una după alta în brațe ca să vedem minunea de peste geam, pînă la împodobitul bradului pe 31.Zile cu Colinde și hăituri simple, spuse cu glas tremurănd de rușine (nu știu singură de ce), și deosebit de frumoase spuse de bunei și de cei mari. Frica că Moș Crăciun nu vine, urmată de fericirea că a venit, deși tăticu afirma că ”El matincă a greșit ceva”. Săniuța mea verde cu roșu care își avea peroada de glorie în zile de săniuș. Lumea dragă a copilăriei, care se vedea după căciulița trasă pe ochi și fularul pus peste nas. Dar se vedea oricum. În copilăria mea ningea mereu noaptea. Ori eu credeam așa. Acum privesc asfalutul de după fulgii ciufuliți și vreau să las totul și să ma bucur de fulgi. Pentru că fulgii, ca și oamenii, sunt toți diferiți. Și asta e o mică-mare minune. La care nu mai vreau un răspuns.
