Ziua de 15 ianuarie e scrisă-n calendar cu un roșu dublu-pronunțat, pentru mine. Exact 5 ani în urmă, în dimineața acestei zile moderam împreună cu colegii mei de clasă, la liceu, un mini-concert-dedicație pentru două personalități. În scena improvizată era toată clasa, iar admiratori – doar profesoara noastră surprinsă.

Eram clasa a XII-a, cei mai mari din liceu. Și, deși făceam studii la profil real, obiectul care i-a marcat pe majoritatea din noi (din lipsă de modestie pot să spun că pe mine în special) a fost limba și literatura română.

Așa a fost să fie că profesoara noastră s-a născut în aceeași zi cu Mihai Eminescu sau, cum glumeam noi, Eminescu s-a născut în aceeași zi cu dumneaei. Și pentru astfel de personalități am făcut un program artistic care, și acum țin minte, a făcut profesoara să stea pe tot parcursul prezentării în picioare, cu mânile ascunzând fața.

Dacă vorbesc despre Eminescu, nu pot să nu vorbesc despre doamna Grubîi, profesoara care mi-a deschis cartea și m-a făcut să citesc. Profesoara care îmi făcuse genunchii să tremure în primele săptămâni de predare, pentru că întreg raionul știa bine de exigența dumneaei. Profesoara care, apoi, m-a făcut să iubesc cuvântul, să iubesc cartea și să văd dincolo de carte și cuvânt… sensul special și mesajul.

Toată dorința mea de acum de a deveni cândva, în viitor, profesoară se datorează celor 3 ani de liceu, celor 3 ani de limbă și literatură română (deși, cu studii în economie și finanțe, de la o universitate bună, europeană, cineva ar spune că e nebunesc să mergi, în final, să predai limbă și literatură română într-un liceu dintr-un oraș careva din Moldova).

Acum, recitind lucrările pe care le scriam cândva (de exemplu: 1, 2, și 3), resimt aceeași dragoste, pentru același Eminescu, pentru aceeași profesoară… (și, deși nu se încadrează în context, îmi amintesc de Blaga, al meu Blaga…) Iar dorința mea de a fi aproape de ei îmi pare firească. Deși, dacă e să vorbim de Eminescu, Blaga sau alți poeți, scriitori și filosofi români… e atât de straniu să spui uneori că ți s-a făcut de ex. un dor de Eminescu și asta fără ca să fi avut vre-odată șansa de a-l zări… Probabil, versurile-i au spus și spun atât de mult, încât am putea nebunește crede că știm cine e Eminescu. Îl cunoaștem fără să-l fi cunoscut.

Fără data de 15 ianuarie, noi, românii (…și punctum…) am fi avut mult mai puține lucruri de care să fim mândri. Am fi avut mult mai multă negreață în noi, pentru că nu am fi (știut că suntem) talentați. Am fi avut mult mai puțină dragoste, pentru că nu am ști de dragostea de care ne-a învățat Eminescu și la care… nu am fi ajuns dacă nu ar fi fost îndemnul profesorilor de a deschide cartea…

P.S. La mulți ani, draga mea profesoară!


Filed under: Amintiri