A fost o dată ca niciodată. Nu peste nouă mări și țări, ci în sud-estul Europei, nu o preafrumoasă prințesă și nici o Ileana Cosînzeană, și nici macăr nu un Ivan- nu prea inteligent, ci un omuleț. De ce pur și simplu omuleț? Păi omulețul și-a creat pretenția să fie tratat doar ca om de către toți, toți cu excepția…despre asta mai departe. Omulețul (denumit în continuare astfel) nu avea nimic deosebit cu excepția senzației că vede, simte, percepe și înțelege altfel. Nu era născut din lacrimă ci din dragoste lumească, nu avea păr de aur și nici negru ca pana corbului,nici ochi ca smaraldul, nu o cunoștea personal pe Sfînta Vineri și nici cu Spînul nu a dat ochii, la botezul Omulețului nu au fost zîne ca să-i aducă daruri, și…da, ați ghicit, nu avea scufiță roșie. Cam așa. Nimic deosebit, un Omuleț ca mulți alții care populează această planetă. A fost crescut în căldură sufletească și pe basme și povești. Nu că ar fi început să creadă în zmei, dar…faptul că binele învinge mereu răul devenise un gen de certitudine. Mergea pe drumuri bătătorite cu capul sus, pentru că nu se temea de piedici. Pentru că cu oamenii buni toate trebuie frumoase. Între timp, Omulețul nostru și-a construit un castel, nu pentru că știa că are nevoie de spațiu de trai, Nu, Omulețul și-a pus piatră cu piatră un castel foarte rozov 
. Castelul, dragilor era clădit din secvențe din cărți, poezii, cîntecele, vorbe deștepte de la oameni și mai deștepți și decorat cu imagini pe care vroia să le vadă, pe pereți erau amintiri de momente care au cerșit ohuri de încîntare din partea omulețului, și nu avea acoperiș- pe deaspra era doar cerul, pentru că acolo stau mințile visătorilor, și acolo se pot vedea cele mai frumoase jocuri de umbre și culori. Și totul a fost mult timp bine, prin castel era pace, prin culoarele sale lungi se plimbau doar oamenii care dăruiau zâmbete, și acolo era mereu cald și bine. Dar, pe cer a venit brusc o furtuna groaznică. Omulețul și-a scos calm umbrela- rozovă (logic) și a hotărît că trece. Nu se temea de fulgere și de noroi- că în colivii așa ceva nu există. O dată cu ploia, în castel a intrat primul monstru. Cel mai groaznic balaur. A venit, a speriat, a darîmat o aripă a castelului și a plecat batînd din aripile lui verzi și mari. Omulețul, cam speriat și bulversat s-a urcat pe dărîmături și a hotărît să i-a un moment de respiro și să se apuce de reconstrucții- alte cărți, cîntece, poezii (de data asta cu tentă tragică și dramtică că la cît era balaurul de balaur, pentru că era alt fel, a intrat în suflet, și era greu de scos de acolo). În perioadă de reconstrucție, Omulețul și-a jurat că mai mult nu mai admite furtuni, și nici balauri în castelul său. Desigur că au fost niște personaje noi în decor- un pseudo Făt-Frumos și chiar cîțiva tipi cu pretenții de prinți dar au fost admiși doar pînă la poartă (ca în cîtecul cela cu Ghiță). În perioadă recontrucției în castel s-a stabilit un face-control foarte aspru- erau admiși doar cei care se simțeu de Omuleț ca prieteni. Așa că statea omulețul calm cu familia și prietenii- se plimba ca o pisică alintată din odăile cu iz de liniște a părinților în cele primitoare și vesele a prietenilor. Și se maturiza lent. Uneori se isca cîte o crăpătură, dar Omulețul o repara imediat. Pînă cînd…sub înfățișarea inofensivă de prieten a intrat cineva care…care a reușit să se stabilească peste tot (adică aproape peste tot, doar ceva spațiu ocupat anterior a rămas intact). În Castelul omulețului au început spectacolele- erau și comedii, și drame. Și siguranța ca acel castel, caruia Omulețul îi spunea universul său, poate fi dăruit. Erau și momente în care celălat dispărea, pentru a reveni cumva prin geamurile lăsate mereu larg deschise. Cert e că omulețul a început să se simtă Ea și pe aceste prieten El. Nu conta nimic. Ea își redecorase lumea, El era peste tot, în gînduri, în vise, în suflet. Pînă cînd…pănă cînd El a dispărut. A privit ultima data ironic lumea imaginară creată de ea, a zîmbit și a închis din urma sa geamurile. Toate. Și totul s-a năruit. Și iaca suntem iar în reconstrucție. Dacă aveți visuri, iluzii și gînduri frumoase puteți să le puneți aici, la grămadă.Omulețul se gîndește acum la proiect. Și o sa fie tot frumos- are alături mulți oameni dragi care strîng cioburile la ce a fost altă dată și o să ajute să facă o altă mega-construcție.
Povestea nu are happy end, pentru că e cu to be continued
P.S. Orice asemănare a personajelor cu oameni reali e absolut, dar Absolut întîmplătoare
