Am acasă, în satul copilăriei mele multe cărți. Învechite, prăfuite, cu foi galbene.
Cărți care au fost citite și păstrate cu sfințenie de un om pe care nu l-am cunoscut niciodată.
Acest om, împătimit al lecturii cred că a citit în viața sa cam cât toată generația mea luată împreună.
Și culmea, în vremurile cele mai crâncene ale comunismului, citea în limba română, cu grafie latină.
Printr-o ironie a sorții sau printr-o binecuvântare, o mică parte din cărți a ajuns la mine.
Când am ieșit din casa în care acestea au stat zeci de ani, femeia care mi le-a dat, mi-a zis : « tata s-ar bucura dacă le-ai citi și le-ai păstra ».
Mă simt de parcă aș avea o datorie față de viață, o datorie față de un om căruia îi sunt profund recunoscătoare pentru existența sa dedicată în exclusivitate marilor scriitori ai lumii și ideilor profunde, așezate frumos în pagini.
Mi-am propus să citesc o carte nouă, cumpărată de mine și obligatoriu – o alta, din colecția mea veche, moștenită printr-un noroc.
Azi am întors ultima pagină din « Douăsprezece scaune » de Ilf și Petrov.
În timpul lecturii îmi aminteam ca prin ceață de filmul văzut acum vreo 10 ani.
O descriere haioasă, subtilă, puțin încâlcită a începutului Uniunii Sovietice.
Deși subiectul este unul aparent comic, dedesubturile sunt dureroase, camuflează o realitate dură.
Un popor îndobitocit de un regim absurd.
Oameni limitați până la penibil.
Romanul a fost scris acum aproape 100 de ani, dar subiectul este perfect valabil și azi. Trist.
« Douăsprezece scaune » m-a învățat că cel mai important nu e visul, ci drumul spre el.
Lecturi frumoase, până la o nouă carte.
