Satisfacția spirituală e garantată, povestirea curge lin, amar, ironic, fără poticneli, deși „se tratează” despre umplerea haznalei (cu violențe domestice, erori pedagogice iremediabile, complexe de clasă) pe care o casă mic-burgheză din Silezia polonă la un moment dat nu o mai poate refula la subsol, prăbușindu-se sub duhoarea ei lichidă cât ai zice: final.
O casă mare, cu etajele șubrede ale fiecărei generații rămase despuiate în structura „de rezistență”, o casă care, însă, nu e și un cămin, nu e un acasă. Este, în schimb, orice altceva: o povară sisifică cărată pretutindeni, o piedică în dezvoltare (alimentând atâtea auto-sabotări ce au să vină negreșit), o închisoare pentru toți membrii ei. Casa copilăriei strivite, a viselor neîmplinite, preschimbate în orori - „internalizată”, dar comportându-se ca un corp străin înșurubat strtâmb și dureros în personalitatea copilului, adultul de mai târziu.
Citind, se desprinde, iarăși!, de pe cortex întrebarea: cât anume din ceea ce suntem, odată atingând vârsta matură, e rezultatul unei adevărate „deveniri” personale, o sculptură personală, și cât anume e evaziune, fugă unde-vezi-cu-ochii de fantomele părinților arbitrari, un eu mutilat, angajat într-o neîncetată împotrivire față de copilăria otrăvită de persecuții, neajunsuri, nefericire - încercare disperată, fără capăt, de a depăși, de a uita, de a ne mântui de „blestemul trecutului” (expresia îi aparține lui W. Kuczok)?
