Nu există nici o altă perioadă a anului în care să pot vedea atât de multă iubire, dărnicie, bunătate, pace şi iertare în jurul meu. Îmi plac enorm de mult sărbătorile de iarnă, pentru că oamenii încep să creadă de-a binelea în spiriduşi, în îngeri, în Dumnezeu şi în minuni. Pomul de Crăciun, Moş Crăciun care vine mai mereu cu cele mai aşteptate daruri, Magia ce îi face pe oameni să ajute necondiţionat, să contribuie la fapte frumoase şi la fericirea celor mai necăjiţi decât ei, toate aceste lucruri transformă omenirea, pentru o perioadă scurtă de timp, efectiv, într-un decor de basm.
Există însă două lucruri care mă întristează acum. Unu – realizez că omul este încă capabil de toate aceste fapte frumoase, lăudabile şi imediat mă întreb de ce să nu le facă mereu, indiferent de zi şi de semnificaţia ce i-o atribuim? De ce condiţionăm bunătatea şi, în fond, propria plăcere de a trăi? Cineva mi-a răspuns deja la întrebare – pentru că aşa e normal şi pentru că aşa fac toţi. Deci, m-am lămurit…
Şi al doilea lucru, care mă întristează mai mult decât primul, e că şi în acest răstimp văd oameni nervoşi, supăraţi pe viaţă, frustraţi, oameni pe care îi privesc nedumerită şi nu-mi pot imagina nici preţ de o secundă cum ar arata chipul lor dacă ar schiţa măcar un surâs în colţul gurii (nu din ăla ironic). La ce se gândesc ei oare atunci când îşi pun capul pe pernă seara? Ce-şi doresc cel mai mult? La ce speră? Când s-au bucurat ultima oară? Nimeni nu mi-a răspuns…
Un lucru e cert… absolut toţi speră(m) la un an nou mai bogat, mai sănătos şi mai fericit. Sperăm. Apoi uităm. Dar nu-i nimic, la anu’ iar vom spera…
