Parelilism tîmpit. Lumea mea, și cea reală. Probabil e o formă de absurdă schizofrenie întreaga mea viață. Am tot investit vise în oameni, am încercat să îi așez în anturajul dorit de mine, atribuind gănduri și păreri, sentimente. Am semănat așteptare, și au răsărit doar lacrimi. Joc nebun, dar care a durat atît încît devenise o realitate comodă. Trezirea e groaznică. Fiindcă dincolo de tot, e tot ce aveam, tot în ce vroiam să cred, tot ce mai conta. Doar că nu poți să crești aripi la tîrîtoare, nici printr-un proces de perversiune genetică nici prin cea iluzorie. Aripi au doar cei care și le cresc singuri. Și nu poți să le faci cadou. Nu poți să impui cerul celui care caută să nu sara de pe pămînt. Și parcă ai vrea să faci reproșuri pentru că ai fost tras aici, jos, și aruncat în mocirlă, parcă dacă ai urla cuvinte tari, necenzurate ai stinge durerea ce arde în piept. Doar că destinatar nu există. Pentru ce să ceri dacă de fapt totul a derulat acolo, în imaginația ta. Într-o realitate paralelă, unde un el avea în suflet un pic mai mult decît indiferență constantă. Razbunarea își pierde sensul atunci cînd în două universuri paralele unul planifică și face iar celălalt e bătut de cu totul alți curenți de aer. Trebuie doar de detașat de tot. E a naibii de greu. De ierat că acea grandoare petrecută în minte și imaginație în fapt nu există, de scos un om, nu din lista din telefon sau de prieteni de pe rețele sociale, ci din suflet. Și de mers mai departe. Prin repetare consantă și permanentă a unei fraze care taie pînă și cînd se pronunță în gînd, prin analiză și planuri noi, și prin ideia că totul oricum o să se termine cîndva. Poate că cu bine. Sau cel puți cineva peste vreo 50 de ani o sa plîngă peste memoriile tale, fapt care nu e chiar așa de rău.
