Mi-am visat colega dominantă, colega aia dominantă, autoritară prin puterea exemplului ei de maniacă a muncii făcute perfect, în chip autoasumat de șefă-surogat. Fără alte explicații sau comentarii, mi-a pus în cârcă executarea a cinci PO-uri (n-am să explic ce-s astea, de dragul păstrării unui scârbavnic și incert misteriu) de-ale dumisale! Mă apuc de primul și, în stilu-mi obișnuit, nu-l duc la final. Pentru a-l fi rezolvat, ar fi trebuit să câștig o partidă de șah, în care sunt implicat în același mod arbitrar, întinsă ad-hoc în fața mea, ca o pătură (mă enervează că nu se mai spune pătură, ci cuvertură, eu preferând pătură, la fel cum prefer plapumă în loc de extraterestrul pilotă) de picnic. Nu câștig partida, o pierd. Nici nu mă așteptasem la altceva. La corporație, e regulă deja să tratez cu spaimă orice sarcină nouă, nemaifăcută. Mi-e în aceeași măsură teamă de „autoritate” cât dispreț (citește: ireverență, repulsie, greață) am pentru ea!
Șefii (nu le mai place să fie numiți astfel, ci team leaderi sau manageri, pentru ifosele lor, pentru imageria lor despre sine, „șef” sună a autobază) nu uită nimic, au memorie lungă, este principalul lor atu, asta îi ține în funcție, pe lângă ceea ce se numește frumos flexibilitate, de fapt fiind lingușeală, lipsă vertebre din coloană, lipsă coaste din torace, rect contra naturii etc. Nu-i poți duce cu vorba timp îndelungat. Până la urmă, într-o bună dimineață, te vor întreba dacă ți-ai îndeplinit target-ul. Ca un trăsnet va cădea asupra ta nefăcutul, amânarea, culcarea pe-o ureche, fericitele după-amieze de după ora 6, petrecute cufundat în lecturi - uitate.
