Tot ce-mi doresc cu ardoare, toate visurile mele clădite fir cu fir, cu migală, cu lacrimi, cu dor și cu nerv, toate reveriile absurde pentru alții și-atât de reale pentru mine prind formă mult, mult mai târziu decât mi-aș fi dorit.
Toate speranțele mele se materializează atunci când sufletul mi-e prea sleit de puteri ca să mă pot bucura. Inima mi-e prea obosită de-atâta visat. Tot ce-mi doream cândva cu frenezie primesc dureros de întârziat, atunci când nu mai am forțe nici măcar să-mi privesc visul în față.
Aveam 12 ani, primele semne de acneea, complexe de provincială și eram îndrăgostită până peste cap de vecinul bunicilor mei.
El venise de la oraș, vorbea de calculator în vremuri când eu nu văzusem așa ceva decât prin filme.
Deși eram de-o vârstă îmi părea mult mai matur decât mine. Nutream pentru el sentimente pe care nu mi le pot explica nici acum, dar care mă depășeau.
Vreo 6 ani el mi-a fost Dumnezeu. Nu-l vedeam decât vara și pe tot parcursul anului trăiam doar cu imaginea și amintirea lui.
Așteptam cu sufletul la gură să vină căldura dogorâtoare a verii.
De câte ori mergeam pe cărările din satul bunicii îmi proiectam în minte o viață viitoare, frumoasă și adevărată în care urma să ne întâlnim și să trăim fericiți.
Ani la rând am pus pe hârtie numele meu alături de-al lui. Și-l rosteam încet să aud doar eu cum sună. Ani la rând citeam horoscopul lui și cu o sinceritate chinuitoare îmi făceam griji dacă astrele îi preziceau nenorociri. Și cu o naivitate tâmpă mă bucuram de predicții strălucite.
Și viața mea de atunci îmi părea atât de ștearsă și lipsită de sens. Și-o așteptam pe cea adevărată când vom fi mari și independenți, fără acneea, iar dragostea va fi o piesă indispensabilă din puzzle, nu doar un vis.
Și vom mânca împreună și vom împărți un ideal și-o pernă.
Aveam 22 când ne-am întâlnit din nou.
Mi-au dat lacrimile când l-am văzut și toate amintirile și speranțele mele schilodite de cândva mi-au reapărut în minte cu o precizie uimitoare.
Aș fi vrut să-i spun că plâng de durerea vieții noastre netrăite la timp. De visurile mele născute prea devreme și de-o realitate prea întârziată.
Nu am putut să-i spun nimic, știam că oricum nu va înțelege niciodată din ce fărâmituri am trăit eu 6 ani.
Știam că explicațiile sunt inutile, acum când alte dorințe mi-au prins rădăcini în suflet, când alt vis îmi curge prin vene.
Când el a devenit doar o umbră din trecut. De undeva… de pe cărările din satul bunicii.