După cum anunţă şi titlul, mai jos este vorba de o necesitate fiziologică firească - pişu. La Chişinău am trăit o experienţă pe cât de haioasă, pe atât de stresantă. Din categoria “numai mie mi se poate întâmpla”, să vă spun ce am păţit. Şofam pe bulevardul Ştefan cel Mare şi eram undeva între strada Tighina şi Alecsandri. Tocmai când mă gândeam că urbea merită să intre în Cartea Recordurilor la capitolul - capitală europeană cu nicio toaletă publică gratuită, m-a lovit. Era senzaţia care mă atenţiona că vezica urinară s-a umplut şi este gata să explodeze. Cu alte cuvinte: m-a tăiat pişarea.
Ciudat. Până în acel moment, cu câteva clipe înainte, admiram tenacitatea cu care primăria refuza categoric să spurce străzile cu toaletele publice. Îmi ziceam, dom’le, păi dacă vrei să te pişi, pişă-te când pleci de acasă. În Olanda fusesem şocat să văd pisoare în mijlocul străzii. Mergi liniştit şi dintr-o dată îţi zici, bre, ia să-mi eliberez oleacă vezica. Te apropii de un pisoar în aer liber şi urinezi. Atenţie, faci asta în văzul tuturor! Este adevărat, nu ţi se vede organul pişător, în rest totul este “public”. Olandezi neruşinaţi, şi-au fumat până şi bunul simţ. În schimb, moldovenii sunt de departe europenii cu cea mai tare vezică. Asta după secole de antrenamente. Doar au trebuit să se abţină. În afară de cele doua bombe microbiene, una în Piaţa Centrală şi a doua în Parcul Central, nu mai există toalete publice în capitala Moldovioarei.
Dar se pare că mă dezobişnuisem cu acest aspect al Chişinăului şi nu-mi luasem nicio măsură de precauţie. Nu mă pişasem când am plecat. Eu eram de vină. Aşadar necesitatea devenise atât de stresantă, încât am tras repede de volan şi am parcat. Scrâşneam din dinţi, să-mi dezloc maxilarul, nu alta. Aşa că am ţâşnit din maşină cercetând cu multă atenţie orice tufiş, orice colţ mai ferit. Ghinion. Pişarea asta nu te apucă într-o pădure deasă ori atunci când eşti acasă, ci în cel mai aglomerat loc dintr-un oraş cu tradiţie în a desfiinţa toaletele publice. Mi-am înjurat vezica de femeie gravidă, totodată privindu-i cu pică pe toţi cei care nu sar de pe un picior pe altul, nu se apucă de prohab încercând să-şi ţină fluidele.
Deodată m-am înseninat. Zărisem un bar. Nu-i ţin minte numele, dar aducea a ceva oriental. M-am apropiat, am deschis uşa şi am intrat. Părea genul de local pe care îl consideri draguţ cât timp nu e plin de beţivi puşi pe harţă. Mi-am rotit privirea prin încăpere. Vreo două fetişcane stăteau la bar, probabil chelneriţele. Chiar în faţa uşii de la intrare, un nene destul de masiv privea cu interes ecranul unui laptop. În rest - pustiu. Atunci am văzut-o! Era chiar ea, salvarea mea. O toaletă. Nu pot să vă descriu în cuvinte cât de liber mi-am simţit corpul după ce lichidele nesuferite au ţâşnit spre libertate. Am binecuvântat toaleta cu local cu tot. În gând i-am urat patronului multă sănătate, copii mulţi şi bani cu care să-i crească! M-am spălat pe mâini şi am ieşit.
Ceva se schimbase însă în local. O tensiune părea să apese atmosfera. Dau să ies din bar, dar realizez că în faţa uşii se postase un chelner. Fără pic de politeţe în voce omul mă întrebă de la înălţimea a trei trepte: de ce mi-am permis să intru în bar şi să merg la toaletă? Zic, mă scuzaţi, dar chiar am avut o nevoie. Cui nu i se întâmplă? Mi-o taie repede, atunci va trebui să consumaţi ceva. Nici n-a terminat că s-a apucat să vorbească şi clientul cu laptopul. De fapt nu era client, ci chiar patronul. Ce viaţă tristă, m-am gândit, să ai un bar şi să fii singurul consumator, iar prima persoană care îţi trece pragul să vină la pişat…
Între timp, patronul cu ceafa groasă începuse să vocifereze într-o română întortocheată despre faptul că nu e frumos să nu-mi fi cerut voie. Oare ştiu eu că el trebuie să plătească o femeie care să cureţe după mine? Asta m-a atins. Nu sunt cea mai îngrijită persoană din lume, dar nici atât de murdar nu mă consider, încât după o simplă treaba mică să fie nevoie de o igienizare totală. Nu mi-am arătat însă supărarea. Mai mult, într-o română nerusificată şi fără accentul meu “di acasî” - asta ca să-i arăt că-l tratez cu respect şi cer acelaşi lucru - i-am spus că îmi pare rău că m-am pişat în magazinul lui şi, dacă pe viitor va atârna o placă în care orice suflare să fie anunţată că wc-ul este exclusiv pentru clienţi, nu va mai avea parte de probleme. Altfel, am adăugat, cu ce pot să-l ajut?!
Nu ştiu ce l-a înfuriat mai tare, faptul că i-am coborât barul la nivelul de magazin, ori că urinasem acolo. Oricum, cearta părea inevitabilă. Numai că eu nu prea reacţionasem cum îşi dorea. Politicos, recunoşteam că m-am pişat în toaleta lui, dar nu vroiam să consum nimic. Atunci l-am întrebat direct şi am văzut că l-am surprins. Zic, pentru faptul de a fi urinat fără voie în localul dumneavoastră, cât trebuie să vă plătesc? Tăcere. Apoi mormăie, cinci… lei. Zic, să meargă băiatul la maşină, nu am bani la mine. Apoi am ieşit. Chelnerul, surprins şi el, m-a urmat. I-am dat banii şi s-a întors în barul de la demisol. Barul cu nume oriental, unde singurii clienţi au fost patronul şi… unul cu vezica plină.