Rapiditatea schimbului de informații, network-urile enorme, cumpărături la mega-hyper-market-uri, procurarea biletelor avia online, era fast food-ului, acces la transport public, acces la studii, utilizarea telefoanelor mobile, internetul etc. Există extrem de multe lucruri care ne-ar părea, și probabil așa și e, că sunt menite să ne ușureze viața. Ne dă mai mult timp, ne mărește oportunitățile. Și ne face mai fericiți.

Iar în acest contextul calculat și bine-gândit, totuși sunt momente pline de lipsă de împlinire. De parcă toată artificialitatea creată nu e nicidecum substituibilă sau măcar complementară așteptărilor noastre în privința a ceea ce este libertatea de a fi parte dintr-o societate, libertatea de a face alegerea corectă…

Dacă aș spune că sunt printre cei care și-ar dori să aibă curajul întro zi să lase telefonul mobil, laptopul, obligațiile de studii etc., și să plece undeva departe întro țară săracă de care alții poate fug – probabil aș părea dusă cu pluta. Dar momente cu astfel de doleanțe există. Nu mă refeream la Moldova, mă refeream la să mă duc acolo, undeva…

Simplu exemplu, cel al economiei. Precizarea care trebuie făcută de la început e că ea, da… îmi place. Deși nu tot timpul înțeleg rostul derivărilor de câteva pagini. Acestea, știu eu, nu duc la reducerea sărăciei în lume. Nu aduce nici măcar un zâmbet nimănui, nu crește pensia cuiva. Chestii mecanice, pe care învățăm să le facem pentru că anumiți oameni cred că acest lucru ar putea fi la un anumit moment util. Și continuăm să derivăm, în așteptarea momentului mare…

Alt gând trăsnet e să devin profesor. Profesor de clasă liceală, întro localitate din Moldova, departe de Chișinău. Și am impresia că o astfel de contribuție ar fi mai frumoasă, decât… altele. Să interacționezi cu oameni, să le dai carte, să vezi cum îi faci deștepți, să crești împreună cu ei… Și poate că simpatia mea pentru o astfel de profesie este pentru că am profesori de acest fel pe care îi admir și consider contribuția lor la creșterea mea ca personalitate mai mare decât contribuția altora.

Alt gând trăsnet e să fac voluntariat până la capătul zilelor, deși aș muri de foame cu certitudine. Voluntariat oriunde. Fie un spital, fie un ONG de micro-creditare din India, fie… să fac sondaje prin Africa, să împart haine la săraci, să fac mîncare pentru ei.

Și iată-mă ajunsă la intersecție de gânduri. Între o lume rapidă, tehnologizată și crescândă, eu uneori vreau să micșorez pasul, pentru că apare întrebarea dacă direcția mersului meu este corectă.

Cel mai interesant în acest context este că dacă aș fi întrebată (stupida, dar frecventa întrebare) ”Unde te vezi peste 5 ani?”, aș ști ce să răspund, cu o marjă de eroare relativ mică, cred eu. Cineva s-ar dezamăgi în răspunsul meu, pentru că ar fi destul de vag, iar pentru mine e suficient de îngust și strâmt. Dar cel mai probabil e că dacă aș fi întrebată, nu aș răspunde. Pentru că e o chestie personală – viitorul, tot așa cum e și trecutul. De ce ar trebui să existe vreo diferență?

De ce simt că merg pe un drum strâmt? Pentru că aici, la Praga, îmi lipsește nebunia. Nebunia pe care mi-o dădea chiar ASEM-ul. Da-da. Studenți, întâlniri, organizarea săptămânală a ședințelor Clubului de Discuții Economice ASEM, tremuriciul din genunchi pentru enorma responsabilitate de organizare Miss ASEM când doar cu o zi înainte de concurs știi cine, ce, unde și când. Și tot asta paralel cu un job part-time.

Acum tot timpul e dedicat lecțiilor, lecturii, scrierii, căutării de date pe internet, pregătirii de examene și teste.

Ce bine că vin sărbătorile… Și, deși zic că aștept sărbătorile care presupun întâmpinarea noului an, dar mai ales nașterea Domnului, înserez mai departe o poezie care m-a tulburat de fiecare dată, un pic ateistă, dar mai mult o poezie de căutare. Așa cum e dragul meu, irepetabilul Blaga.

PSALM

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
cântările mi-au pierit,
şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare
sunt numai ţină şi rană.
În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viaţa,
mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,
din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
Să prind din văzduh suliţa veninoasă
din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?
Ori nu doreşti nimic?
Eşti muta, neclintita identitate
nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi.
Iată, e noapte fără ferestre-n afară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum.


Filed under: Uncategorized