La categoria „de neconceput” pentru mine, printre multe alte paradoxuri se înscrie și abandonul propriilor copii.
Nu-mi imaginez ce simt mamele care își lasă bebelușii pe sub garduri, prin maternități sau tomberoane.
Și de îndată ce îi scot de sub inimă, îi scot și din gând, și din viață, și se scutură cu ușurință de această responsabilitate ca de-un vis urât.
Cu inima sângerândă am pășit printre copiii tuturor și ai nimănui.
Și bolnavă de un dor, care a început să devină tăios, mă gândeam la copilul meu. La Dorinel al meu pe care îl văd cu ochii minții, îl simt cu inima, și-l aștept cu toată ființa mea.
Aștept povestea care urmează să înceapă odată cu venirea lui pe lume.
Mă cutremură gândul copilului meu.
Dorinel va fi oglinjoara micuță în care se va reflecta chipul senin al bărbatului care-mi va transforma existența în viață.
Și nu mă sperie nici cea mai crâncenă sărăcie și nici cea mai teribilă nenorocire nu m-ar determina să-l părăsesc vreodată.
Pretexte puse adesea în capul mesei de femei egoiste, care se tem că un copil le-ar răpi din libertate, din bani sau le-ar priva de atenția bărbaților.
Niciun motiv nu poate fi plauzibil când e vorba de-un copil.
Copiii nu ar trebui să devină victima greșelilor noastre, ci rostul nostru pe pământ.