Pentru moment disparusem,postarile mele erau plicticoase si sentimentale,prea mult suflet in fiece litera,prea mult venin in comentariile din afara.
Uneori simteam cum fiece virgula imi apasa pe suflet sa nu mai vorbesc de parantezele ce mi-au rupt citeva bucati bune din ceea ce simteam.Pare banal,dar am inceput sa simt prin puncte,caci virgulele mi se pareau prea indulgente.Cind simteam ca punctul e un semn prea scurt il scriam cu litere mari si intre paranteze patrate,ca sa se inteleaga ca nu mai e loc de tine,adica de unii din voi.De prea multe ori mi-am calcat pe orgoliul propriu si am zis „lasa ... lasa ca nu mai tine mult”... dar v-a tinut,pe unii din voi inca va mai tine acea rautate ,acea invidie oarba care mi-a omorit multe prietenii si mi-a adus multe semne de intrebare.Uneori aveam impresia ca fiece litera ce o adunam din emotii era gresita,in fond daca ma intrebai cum se scrie „invincibil” sau „curaj” iti ziceam ca se scrie intre ghilimele pentru ca asa ceva nu mai exista decit in dictionare.Dex-ul imi tot repeta ca prostul ca un prieten este o persoana de care cineva este legat printr-o afectiune deosebita,bazata pe incredere si stima reciproca,insa ceea ce simteam eu era mai mult de atat.Nu stiu,poate unii din voi se simteau prea importanti si prea „epicentrici”,cert e ca s-a sfirsit.Am luat atitudine si asta se datoreaza oamenilor pe care nu vreau sa-i amestec in toata povestea asta si ceea ce scriu aici e dovada ca am supravetuit aciditatii voastre,ba mai mult de atat,acum ma amuza teribil unele fraze pe care inca le aud.P.S.Sunteti actori ai unui teatru fara spectatori.Totusi...nu fi un lenes,fii un indolent ca doar da mai bine la public.
