Marie-Antoinette, de Franz Xaver WagonschonMi-a rămas în minte - dimpreună cu dramul de statisfacție caracteristic consumatorului subiectiv de Istorie, ancien-régimiste cum mă țin - concluzia neechivocă a autoarei (profesor asociat la univ. din Amsterdam): în opoziție cu specificul „societății civile” franceze din epoca dix-huitième, America și Olanda sunt definite prin ceea ce s-ar putea numi o „cultură a disensiunii”, așadar o cultură în care dezacordul și conflictul nu sunt văzute ca o ostilitate absolută și în care logica persuasiunii are întâietate pusă în balanță cu logica represiunii. Această tradiție nutrită din pluralismul religios al celor două țări s-a deplasat în mod automat în tărâmul politic.În Franța, din contră, vacanța Puterii „a condus la o libertate totală”. Hannah Arendt ar fi spus că vidul de putere a dus la o „întoarcere la starea de natură”, dar de asemenea și (mai ales!) la o violență incontrolanbilă și necontrolată - mai adaugă A. Jourdan.
