Călătorind zilnic cu metroul observ feţele cenuşii de plictiseală, de indiferenţă sau chiar de stupiditate. Încerc să-mi definesc starea lăuntrică vis-a-vis de aceste f..iin… .. o..sile şi constat doar neputinţa facultăţii mele analitice, de posesia căreia odinioară eram convinsă. Particip la declanşarea unei dezbateri judiciare ce se desfăşoară în judecata mea, cu uşile Cuvântului închise, şi caut să-mi citesc expresia feţei mele în privirea absentă a călătorilor din faţa mea. Zadarnic. Nu detest nici cea mai mică participare la polemica galăgioasă a judecăţii mele. Aceleaşi feţe grăbite, absente, indiferente. Viaţa în metrou, ca de altfel şi afară, se scurge cu iuţeala vitezei trenului. Nu e timp de conduită înaltă, nici de semne de preocupare, nici de schimbarea unor priviri ce ar substitui banalele discuţii de la o staţie la alta. Printre şuierăturile trenului strabătu vocativul urlat al judecăţii mele: “Călătorule, (more…)