Am o certitudine aproape bolnavă că dragostea este numai una.
Celelalte abureli din viața noastră sunt un fel de farse, reușite sau nu prea, pe care noi înșine ni le facem din dorința de afecțiune, din teama de singurătate, din prejudecăți sau orgoliu.
Cred cu tărie, la fel ca acum mulți ani, că dragostea poate fi asociată doar cu tinerețea trupului și-a minții. Cel puțin în cazul meu.
Cred în mod egoist că doar tinerii au dreptul unei iubiri pătimașe, iraționale.
Sunt convinsă că bătăile inimii se accelerează și gândurile o iau razna doar când se ating doi oameni cu piele fină și proaspătă.
Nu concep dragostea printre riduri, miros de bătrânețe sau kilograme în plus.
De ceva timp îmi este dat să văd oameni demult trecuți de vârsta florilor de tei, care se comportă de parcă abia acum ar fi înțeles noima iubirii.
Eu care credeam că la bătrânețe aspectul fizic, dar mai ales, cel psihologic este prea uzat pentru ceva atât de curat cum e iubirea, văd acum niște bătrânei aproape, îndrăgostiți nebunește.
Îi văd cum se leagă de această iubire ca de o salvare și o privesc ca pe o recompensă a tuturor anilor pierduți printre amăgiri și dezamăgiri.
Se leagă de ea cu disperarea celor care se prăbușesc și se agață de-un fir de pai.
Încearcă să trăiască acum, în grabă, frânturi din viață, spulberate cândva din imaturitate sau neștire, dar care nu mai au parfumul de odinioară.
Mă uit dintr-o parte și-mi pare atât de nostimă iubirea lor ghidușă.
O văd pe mama la fel de îndrăgostită ca și mine.
Doar că dragostea mea e dureroasă, schilodită.
A mamei e veselă, strengărească.
Nu știu care dintre noi e mai tânără, mamă…
