Reconstituire aproximativă, însă nu mai puțin răvășitoare, tabloul academic al lui Léon-Maxime Faivre - La mort de la Princesse de Lamballe. Oroare, cruzime pură și voyeurism. Distincția prințesei, delicatețea, albeața ei nobilă, până și-n această postură degradantă, cu picioarele-n lături, moartă, frumoasă, despuiată, însângerată, expusă profanilor, întinsă pe caldarâmul grosolan al Parisului anului 1792 - începutul Terorii.
O scenă rigidă, o imensă tăcere, răzmerița continuă în fundal, mulțimea nu murmură, doar respiră la unison o tăcere nu dintre cele pioase. Curiozitate. Răgaz. Mulțimea ucigașă, cu rațiunea absentă, pusă undeva la păstrare, acasă, sau rătăcită pe veci, încremenește o secundă, ia să vedem cu arată o Doamnă pe dinăuntru, sesizând parcă, pentru scurtă vreme, dar foarte scurtă vreme, o clipită, disproporția grozăviei comise, gratuitatea crimei în raport cu scopurile mișcării revoluționare, ce ajunsese să pară mai mult o izbândă a forțelor întunericului, un genocid (vezi represiunea vendéeană: Guerres de Vendée : après le génocide, le mémoricide…), decât o entuziastă, candidă și precipitată punere în practică a generoaselor idei iluministe. Un alt sfârșit al Istoriei.
Băiatul, micul burghez, fixând absorbit cadavrul, de sus, cu o bățoșenie sperioasă, lipit prevăzător de perete, în caz că ea va mișca. Pe fața lui stângaci impasibilă se trasează deja schița viselor de groază care-l vor tot vizita până la exorcizarea completă a traumatizantei scene din conștiința lui fragedă, sălbăticită.
Precupeața masivă, din prim plan, cea care acoperă parțial ochilor noștri inofensiva goliciune a prințesei, își ține mâinile în șolduri, a neîncredere, amenințător, ca și când ar avea de-a face o vită îndărătnică, ce nu se lasă cu una cu două vârâtă în grajd: hai, frumoaso, hai, madam, scoală, ce, ai înțepenit, acum nu mai dansezi, nu mai faci ochi dulci cavalerilor voștri de la curte, nu te mai desfrânezi împreună cu Austriaca la adăpostul măștilor în timp ce poporul moare de foame?
Și trupul neînsuflețit, livid, tragic, ochii fără căutătură, ațintiți în gol, spre un cer care nu se mai zărește, trupul, în tablou apărând încă intact (întreg), urma să fie hăcuit, tranșat, inimaginabil ciopârțit, decapitat. Capul blond, purtat într-o suliță de mulțimea îndrăcită până sub ferestrele turnului Temple, închisoare regală ad-hoc, unde își aștepta rândul la moarte buna prietenă a prințesei, regina Franței, Marie Antoinette. A fost, probabil, momentul în care regina a început să renunțe la speranță.
