din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu. (II Timotei 3, 1-4)Dacă se necăjeşte cineva astăzi de existenţa ereticilor, să se gândească la faptul că dintru început s-au petrecut din acestea, diavolul pururea furişând minciuna în locul adevărului. Dumnezeu dintru început a făgăduit cele bune, dar a venit şi diavolul cu făgăduinţe.Dumnezeu a sădit Paradisul, dar diavolul a amăgit-o pe Eva, zicând: „Veţi fi ca Dumnezeu”. (Facere 3, 5) Fiindcă nu dovedea cu nimic prin fapte, el făgăduieşte cele mari prin cuvinte, căci astfel sunt înşelătorii. După aceasta au fost Cain şi Abel, apoi fiii lui Set şi fetele oamenilor, Ham şi Iafet, Avraam şi Faraon, Iacov şi Isav; şi aşa se continuă până la cea de pe urmă: Moise şi magii, prorocii şi pseudoprorocii, apostolii şi pseudoapostolii, Hristos şi Antihrist. Deci, şi mai înainte, şi după aceea, aceleaşi au fost.Atunci au fost Theudas, atunci Simon, atunci şi apostolii, precum şi cei de pe lângă Ermoghen şi Fighel. Deci, nu a fost timp când diavolul să nu fi furişat minciuna în locul adevărului. Prin urmare, să nu ne necăjim pentru aceasta, căci dintru început s-au petrecut aşa. De aceea zicea apostolul: „Şi aceasta să ştii, că în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste”.Aşadar, cel nemulţumitor este necurat, şi cu drept cuvânt, căci cel nemulţumitor faţă de binefăcătorul său, cum va putea fi recunoscător către alţii? Cel nemulţumitor este fără de dragoste, el este neprimitor de pace. „Clevetitori”, zice, adică grăitori de rău, căci cei ce nu văd la ei nimic bun, având oarecum ca o mângâiere pentru sine de a defăima bunul nume al altora, fac prin aceasta mii de păcate. „Neînfrânaţi” şi cu limba, şi cu pântecele, şi cu toate celelalte. „Cruzi”, de unde vine apoi lipsa de omenie, când cineva este iubitor de argint, când este iubitor de sine, când este nemulţumitor, când este neînfrânat. „Neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi.” „Vânzători” ai prieteniei, „necuviincioşi”, adică fără nici o statornicie în caracter. „Îngâmfaţi”, adică plini de prostie. „Iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.”Şi în Epistola către Romani scriind, zice: „având în lege dreptarul cunoştinţei şi al adevărului”. (Romani 2, 20) Acolo spune lăudându-i, iar aici arată păcatul acesta mai rău decât toate păcatele. De ce? Pentru că nu în acelaşi sens a luat întotdeauna acelaşi cuvânt exprimat. Că, după cum de multe ori el ia expresia „icoană” sau „chip” în sens de asemănare sau potrivire, tot aşa de multe ori o ia cu privire la ceva neînsufleţit, la ceva de nimic, precum cbiar el, de pildă, scriind, zice: „Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu” (I Corinteni 11, 7), iar prorocul zice: „Deşi ca o umbră trece omul”. (Psalmi 38, 9)Câteodată ia pe leu în locul împăratului: „El a îndoit genunchii şi s-a culcat ca un leu, ca o leoaică… Cine-l va deştepta?” (Facere 49, 9), iar altădată îl ia ca răpitor: „Ca un leu ce răpeşte” (Psalmi 21, 13), zice. Tot aşa facem şi noi, căci faptele sau lucrurile fiind variate şi compuse, este natural ca exemplele să se ia în mai multe chipuri. De pildă: cînd voim a admira o faţă frumoasă, o comparăm cu cele pictate, iar când voim a admira pe una din cele pictate, zicem că vorbeşte, că grăieşte, dar nu înţelegem acelaşi lucru; aici, noi înţelegem că este aproape aceeaşi cu originalul, iar acolo că este aproape tot aşa de frumoasă.Tot asemenea şi în închipuirea ştiinţei de care vorbeşte în epistola către romani, că adică este numit un tip, o icoană acea învăţătură, este numai prototipul sau arhetipul evlaviei, iar aici arată că este neînsufleţit şi mort, învederând numai forma, numai chipul şi numai aparenţa. Aşadar, este numai o formă sau, mai bine zis, i numai un schelet fără putere, este credinţă fără fapte. Şi cu drept cuvânt, căci, precum un trup frumos şi bine format, când nu are în el putere, ci doar seamănă exact cu cele zugrăvite, este mort, tot asemenea şi o credinţă dreaptă fără fapte.Să ne închipuim, de pildă, un iubitor de arginţi, vânzător, obraznic şi care se crede drept. Care-i va fi folosul, dacă n-are nimic cu sine din cele cuvenite creştinilor? Când nu face nimic din acele ce-i caracterizează pe creştini, când îi întrece pe elini în neevlavie, când este spre vătămarea celor ce-l însoţesc, când este spre blasfemia lui Dumnezeu, când prin faptele sale defăima credinţa? „Depărtează-te, zice, şi de aceştia.” Dar dacă din aceştia vor fi în zilele cele de apoi, cum de îi zice lui atunci: „depărtează-te şi de aceştia”?Erau din aceştia pe atunci, într-un oarecare grad, nu însă tocmai în acelaşi exces; adevărul însă este că prin Timotei îi sfătuieşte pe toţi, ca să se ferească de nişte astfel de oameni. Căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului. (3, 6-7) Ai văzut cum şi aceştia fac uz de vechea înşelăciune, de acea armă pe care diavolul a întrebuinţat-o contra lui Adam? „Se vâră prin case”, zice.Ai văzut cum a învederat neruşinarea lor prin „se vâră”, necinstea, înşelăciunea, linguşirea? „Şi robesc femeiuşti.” Astfel că aceea care se înşală lesne, este departe de bărbat. A se înşela este potrivit femeilor sau, mai bine zis, femeiuştilor „împovărate de păcate.” Priveşte cum acele femei sunt robite prin păcate, prin raptul că nimic bun nu este într-însele. Chiar expresia „împovărate” este foarte apăsată, căci reprezintă mulţimea păcatelor, neorânduiala şi confuzia în viaţă.„Şi purtate de multe feluri de pofte”, zice. Dar, aici el n-a învinovăţit natura, căci n-a zis la întâmplare „femei”, ci astrel de femei sau femeiuşti. Şi ce vrea să zică prin: „de multe feluri de pofte”? Prin această expresie multe a lăsat a se înţelege: şi desfătarea, şi neruşinarea, şi desfrâurile. „De multe feluri de pofte”, zice, adică: pofte de bani, de slavă, de desfătări, de obrăznicie, de slavă — sau poate mai lasă a se înţelege şi alte pofte necurate. „Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului.” De ce? Nu doar că le compătimeşte prin aceasta, ci încă foarte mult le acuză, căci, fiindcă s-au lăsat a fi stăpânite de acele pofte şi păcate, s-a împietrit inima şi cugetul lor.După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului. (3,
Dar cine sunt aceştia? Fermecătorii de pe timpul lui Moise . Şi, cum oare numele lor nu sunt aduse de faţă sau în altă parte cel puţin? Ori că aceste nume s-au predat prin viu grai, ori că Pavel a fost încunoştinţat de Duhul Sfânt.Aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă. Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acelora. (3, 9) „Dar nu vor spori”, zice. Dar, cum de spune în altă parte: „Şi vor spori mai mult în necucernicie”, pe când aici zice că „nu vor spori”? Acolo el spune că, începând a introduce inovaţii şi a amăgi, nu vor înceta a înşela, ci pururea vor descoperi noi înşelăciuni şi credinţe stricate, căci înşelăciunea niciodată nu stă pe loc.Aici însă apostolul zice că nu vor amăgi mai mult, nici nu vor crea confuzii — deşi s-ar părea la început că i-ar fi abătut pe unii din calea cea dreaptă —, ci că iute vor fi descoperiţi. Cum că de aceştia vorbeşte, ascultă ce spune mai departe: „pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor”. Cum aceasta? „Precum a fost şi a acelora”, zice. Chiar dacă din toate părţile ar progresa, pentru moment, cele ale înşelăciunii lor, totuşi nu va fi până la sfârşit, căci aşa sunt toate cele care par bune, dar nu de la natură sunt bune. Pentru moment numai progresează, dar după aceea se dau pe faţă şi pier. „Nu însă şi ale noastre sunt de acest fel, zice, la care eşti chiar tu martor. Ale noastre nu se reazemă pe înşelăciune, căci cine ar primi a şi muri pentru înşelăciune?”Tu însă mi-ai urmat în învăţătură. (3, 10) Aşa că „tu fii voinic, zice, căci nu ai venit întâmplător, ci ai urmat”, de unde se învederează şi timpul cel îndelungat ce îl urmase. „În învăţătură”, expresie care se raportează la cuvânt. În purtare, cu privire la viaţă. În năzuinţă, ceea ce arată dispoziţia şi buna lui voinţă sufletească. „Nu numai că le grăiai, nu numai că le filosofai prin cuvinte.” În credinţă, în îndelungă răbdare, aşa că nimic din cele ale acelora nu te-au tulburat. În dragoste, pe care nu o aveau aceia. În stăruinţă, pe care iarăşi n-o aveau. „În îndelungă răbdare, zice; adică: „mare răbdare am arătat faţă de eretici”. „În îndelungă-răbdare” faţă de prigoniri. În prigoniri şi suferinţe, zice.Două lucruri îl tulbură pe dascăl: când sunt mulţi eretici şi când ucenicii nu rabdă în patimile ce le întâmpină. Dar, pentru aceştia multe a grăit el: că au fost şi în vecnime şi că vor fi, şi în viitor, că nici un timp nu va fi lipsit de astfel de oameni, că pe noi cu nimic nu vor putea să ne vatăme şi că în lume se găsesc vase de aur şi de lut. Priveşte cum el la urmă vorbeşte de necazuri. Care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra.Dar, oare, de ce a vorbit numai de aceste cetăţi din cele multe? Fiindcă toate celelalte erau cunoscute lui Timotei şi poate că pomeneşte de fapte mai de curând petrecute, iar nu de cele de demult. Nu le enumeră după felul lor, căci el nu este iubitor de slavă deşartă. Acestea le spune pentru mângâierea ucenicului, iar nu pentru spectacol. Vorbeşte aici de Antiohia Pisidiei şi de Listra, de unde era Timotei.Câte prigoniri am răbdat! „Amândouă mi-au fost drept mângâiere, zice; că şi eu am avut ocazia de a da pe faţă o bunăvoinţă puternică şi că n-am rost părăsit. Nu se poate spune că Dumnezeu m-a predat unor asemenea necazuri, ci numai că mi-a făcut mai strălucită cununa.” „Câte prigoniri am răbdat”, zice, şi din toate m-a izbăvit Domnul.Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. (3, 12) „Şi de ce să spun numai de mine? Căci fiecare din cei ce voiesc a vieţui cu evlavie va fi prigonit.” Prin expresia: prigoane, de aici, el înţelege necazurile şi suferinţele, căci nu este cu putinţă ca un om care păşeşte pe calea virtuţii să fie fără de necaz, fără întristare, fără suferinţe şi fără ispite. Şi cum s-ar putea fără de acestea pentru cel ce călătoreşte pe calea cea strâmtă, pentru cel ce a auzit că „În lume necazuri veţi avea”?Dacă în acel timp zicea Iov: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească?” (Iov 7, 1), cu atât mai mult atunci, când “Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi tiind ei înşişi”. (3, 13) „Nimic din acestea să nu te tulbure, zice, dacă ei sunt în fericire, iar tu în ispite, căci aşa este firea lucrului.” Poţi afla din ale mele că nu este cu putinţă ca acela care se războieşte cu cei răi să nu ne în suferinţe şi în necazuri. Nu este cu putinţă să se lupte cineva şi în acelaşi timp să se şi desfăteze sau cel ce se războieşte să se şi desfăteze în mâncări şi băuturi. Nimeni deci dintre luptători să nu caute linişte, nimeni să nu fie în veselie.Toate cele prezente sunt: război, luptă, necazuri, strâmtorări, ispite, arenă a unor veşnice lupte. Altele sunt timpurile de linişte, iar timpul de faţă este timp de sudori, timp de munci. Nimeni dintre luptătorii care se aruncă în ring nu caută linişte. Dar dacă vrei să cauţi linişte, de ce te-ai aruncat în ring? De ce ai ridicat mâinile? Dar cum vei putea face aceasta, spune-mi, când tu nu-ţi stăpâneşti poftele, când nu te lupţi cu silnicia naturii?Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus (3, 14-15), adică precum a îndemnat fericitul David, zicând: „Nu râvni la cei ce viclenesc” (Psalmi 36, 1), tot aşa sfătuieşte şi apostolul, zicând: „Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat”, şi încă nu oricum, ci: „şi de care eşti încredinţat”, adică ai crezut.Şi ce ai crezut? Că aceasta este viaţa şi, dacă deci vei vedea aici lucruri cu totul contrare celor ce ai crezut, să nu te tulburi, de vreme ce şi Avraam vedea contrariul şi n-a pătimit nimic. Ai auzit de pildă că: „numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (Facere 21,12), şi totuşi i s-a poruncit de a-l jertfi pe Isaac, iar pentru aceasta el nici nu s-a tulburat, nici nu s-a neliniştit.Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/ 