Pentru “ACCENT BASARABEAN”
Proximitatea europeană şi “descântatul” relaţiilor moldo-române după aprilie 2009 îşi au efectul, lăsând amprente tot mai priofunde pe conştiinţa cetăţenilor Republicii Moldova. Trecuţi prin culoarele politicii comuniştilor “moldovenişti” şi deşteptaţi sub o guvernare mozaică “moldovenist-filoromână”, moldovenii se încurcă tot mai mult în propriile atitudini faţă de statul român şi sistemul lui de valori cultural-istorice. Divizaţi pe criteriul identitar, majoritatea moldovenilor se zbat între “profilul sovietic moldovenist”, apartenenţa la spaţiul cultural românesc şi realităţile socio-economice complicate.
Confuzia identitară a populaţiei dintre Prut şi Nistru se reflectă în primul rând în comportamentul elitelor politice, mediocre şi pruternic corupte, ale căror interese oligarhice transformă “limba” sau “istoria” în obiecte ale unor tranzacţii politice. Conexiunea strânsă cu grupările politice îi lipseşte pe votanţii moldoveni de raţionamente individuale în privinţa dezbaterilor lingvistice sau istorice. Armonizându-şi vocea la necesităţile formaţiunilor politice, constituite din scheme de supravieţuire, acomodare sau expansiune economică, locuitorii fostei republici sovietice se transformă în ostaticii unor viziuni contradictorii despre originile lor istorice. Majoritatea acestor moldoveni sunt capabili să-şi convertească preferinţele identitare în funcţie de voinţa partidului simpatizat. Retorica volatilă a guvernării actuale de la Chişinău provind “fraternitatea” moldo-română denotă gradul înalt de predispunere spre tranzacţionarea valorilor naţionale, proclamate în actele fondatoare ale independeţei Republicii Moldova. Orientându-se conform cursului trasat de elitele politice, dezrădăcinate de valorile non-economice, o parte din populaţie devine subiectul şi chiar obiectul unor afaceri politice de înstrăinăre, marginalizare, fie conservarea, a politicilor în domeniile lingvistic şi cultural, caracteristice acestei zone.
Pe lângă moldovenii motivaţi politic există contingentul “oportuniştilor” ale căror afiliere lingvistică sau naţională depinde de fluctuaţia cererii şi ofertei în economia reală. Acest “oportunism” reiese din relaţiile complexe, pe alocuri ipocrite, dar şi foarte mecanice, dintre statul român şi locuitorii spaţiului pruto-nistrean. Cunoscut sub denumirea de “paşaportizarea” cetăţenilor moldoveni de către autorităţile române, fenomenul a produs reţele enorme de escroci, intermediari şi facilitatori, înrolaţi în procesul îndelungat, dar simplificat în anii recenţi, de “redobândire” a cetăţeniei române. Corupţia pasivă şi traficul de influenţă, ca forme de relaţionare dintre aplicanţii pentru paşapoarte româneşti şi instituţiile responsabile din România, determină contaminarea moldovenilor cu doze suplimentare de “oportunism” şi nepăsare faţă de motivaţia initială a autorităţilor române. Pe baza unor impulsionări artificiale şi profund materialiste, “românismul” a devenit un detaliu al “relaţiilor de piaţă”, fiind abandonată misiunea lui de curent ideologic, activat ca remediu pentru cetăţenii moldoveni, formaţi identitar într-un context istoric vitreg faţă de valorile naţionale româneşti autentice.
Alături de “oportunişti” şi “adepţii partidelor politice” pot fi identificat şi contingentul moldovenilor cu acte româneşti, fie care pretind că sunt exponenţii naţiunii române, antrenaţi în procese dificile de adaptare la realităţile economice europene, unde „a fi român” înseamnă a fi catalogat ca şi potenţial „infractor, cerşetor etc.”. Un asemenea mediu discriminator, nesigur şi instabil, propriu multor state europene alese ca destinaţie de către muncitorii moldoveni, au dezvoltat reflexe de autoapărare puternice şi mobilizatoare, ce resping orice similitudine sau afilierea la comunitatea românilor. Imunizându-se de prejudecăţile anti-româneşti care bântuie în Europa ostilă faţă de imigranţi, moldovenii renunţă cu uşurinţă la legăturile aparent fireşti cu “statul român, deşi beneficiază de multitudinea facilităţilor, derivate de la apartenenţa statului român la comunitatea statelor europene. În acest fel, moldovenii cu acte româneşti, apelând la limba română în relaţia cu oficialii români, se distanţează deliberat de diaspora românească, creându-şi şi dezvoltându-şi propriile comunităţi distincte de statul român, proiectate pentru o convergenţă cu factorii de decizie şi opinia publică moldovenească.
„Românismul” este supus unor provocări majore, iar destinul lui este în strânsă legătură cu responsabilitatea şi integritatea factorilor care conduc la diseminarea lui. Modul cum acesta se răsfrânge asupra cetăţenilor Republicii Moldova demonstrează cât de fragile şi ineficiente sunt politicile determinate să asigure durabilitatea lui, dar şi cât de rezistenţi sunt moldovenii din toate generaţiile faţă de acesta. De asemenea, se dovedeşte că identitatea moldovenească este mai puternică decât cea românească atât în zona pruto-nistreană, cât şi în Europa care dispune de mai multe instrumente capabile să apropie moldovenii de spaţiul românesc. De aceea, se impune o revizuire a politicilor referitoare la protejarea şi extinderea arealului „românismului”, cu examinarea posibilităţii de a recunoaşte valabilitatea alternativei „moldoveneşti” ca formă identitară condiţionată de legitimităţile şi consecinţele globalizării, cauzată la fel de politicile falimentare aplicate ani la rând de România în raport cu populaţia dintre Prut şi Nistru.
Filed under: Românii de pretutindeni
