L-a venerat, i-a fost alături când toți l-au părăsit.
I-a șters de praf medaliile vieții, s-a bucurat sincer pentru gloria lui.
I-a susținut munca titanică, l-a îngrijit când a fost bolnav.
I-a vegheat somnul, a pășit tiptil prin preajma lui pentru a nu-i tulbura gândurile.
I-a născut copii care să-i ducă prin lume cu demnitate numele.
A plâns pe ascuns pentru că nu a avut voie să fie slabă. Nu a avut voie să fie geloasă pe alte femei.
I-a fost credicioasă ca un câine până la sfârșitul vieții.
Și-a purtat cu destoinicie și cu un zâmbet trist statutul de soție.
Soția unui geniu.
Anna Dostoievskaia este drama din spatele unui om atins de har divin.
Un om care a vorbit lumii despre enigmele sufletului, care a dezbătut problemele existențialismului, dar care a fost atât de puțin fericit.
Anna este femeia care i-a colorat visele, i-a adus speranța și inspirația. Tot ea a fost cea care i-a simțit ultima bătaie a pulsului.
Deși mă gândeam să nu scriu despre Dostoievski, fiindcă mă tem să nu cad în derizoriu, zeificând hilar un om care ar merita mai degrabă să-l citesc, decât să-l descriu, voi spune totuși: „Dostoievski a fost un om cât o lume”.
Viața lui este opera lui. El e „Jucătorul”, tot el e „Idiotul” și Raskolnikov și fiecare dintre frații Karamazov.
Poate că partea umană a geniului ar fi rămas în umbră, dacă nu ar fi fost această femeie ce a jurat lângă sicriul lui să-și dedice întrega viață glorificării memoriei talentatului scriitor.
Ea l-a dăruit eternității pe Dostoievski omul, tatăl, soțul, epilepticul.
El aproape bătrân, ea aproape copil. El suferind de o boală incurabilă, posomorât și irascibil, ea sănătoasă, vioaie, plină de viață.
El un om atât de talentat, de deștept și de cult. Ea întotdeauna cuprinsă de teama că nu se va ridica la înălțimea ideilor lui.
S-au iubit în 14 ani cât alții într-o viață.
O poveste care merită plânsă și scrisă în memorii.
„Amintiri” de Anna Dostoievskaia.
