În anii trăiţi până acum, am avut destule dificultăţi în a mă apropia cu adevărat - fizic - de semenii mei (timiditate, complexe, auto-subestimare) încât să văd o „cale” - alternativă sau complementară - în formele de comunicare, împrietenire, pe care le-am comentat în treacăt, deşi cu risipă mare de cuvinte, în postări anterioare: facebook, twitter etc.
Pentru a încerca să răspund întrebării mai vechi, hiacintice: „nu vi se pare că aceeaşi opoziţie, bazată pe teoria realului ca real sigur, funcţionează şi în privat vs. public?” („Eu sunt eu la mine în suflet, iar cînd sunt cu ceilalţi oameni, sunt mai puţin autentic. Deşi, straniu, aici teoria funcţionează pe dos: ce e palpabil - cum se comportă omul între oameni - stîrneşte suspiciune comparativ cu ce e inaccesibil - cum e omul în el însuşi.”): cred că funcţionează, da!, e aceeaşi.
Eu, ca să păstrez nota-mi caracteristică, m-am dat mereu de pildă. Nu din egolatrie, ci pentru un plus de... carne, pe care discuţia o merită, pentru a ieşi din abstracţiune. Mă voi da şi acum. Nu mi-a fost niciodată greu să mă mărturisesc, să mă spovedesc, chiar cu public de față. Este ceea ce „am luat cu mine” şi când am îmbrăţişat „identitatea virtuală”. Nu sunt genul care să fi bătut la uşa netului pentru a mă ascunde o dată-n plus. A mă dosi, adică, după vorbărie despre cărţi, după note zilnice abundente şi observaţii insipide, protejate bine, care să nu mă conţină sau care să dezvăluie din mine cât mai puţin.
Prefer, însă, pentru a reveni, opoziţia asta pământeană, privat-public, celei despre care am făcut vorbire mai sus. Cu tot ce exportă ea mediului www.
Mulţi - cu toate că ar fi jurat că nu fac decât să alerge înspre ei sau că, dimpotrivă, fug de ei înşişi taman în sânul relativizant-ocrotitor al internetului - și-au regăsit aici, online, aceleaşi reţineri, aceleaşi ipocrizii, aceeaşi chinuită ascundere de sine. Pierderea în găunoasa stilistică, de care tot amintesc. Mi se pare o tristă irosire dacă ne gândim ce deschidere/şanse/izbăvire (chiar!) ar oferi netul unor astfel de suflete torturate de patima tăinuirii. Tăinuirea ca lamentabil, închipuit, scut.
Alţii, dimpotrivă, căzând în tentaţia, la fel de sterilă, a larmei fără conţinut.
Ce este cu adevărat provocator şi cutremurător de scandalos e că omul care optează să se sustragă, critic sau tăcut, acestor „comunităţi” virtuale amuzante începe să fie privit cu suspiciune. Iar dacă mai cutezi să și râzi de frenezia stabilirii amiciţiilor cu o mie de alți „useri”, gata: eşti simplist, încuiat, maniheist, manifeşti lipsă de adaptabilitate la nou! Să fiu scuzat, râsul este un scurt circuit salvator, râsul mai are şi rostul de a salva de... ridicol. El stabileşte unele ierarhii ale „importanţei lucrurilor” într-un mod direct, descumpănitor, care scapă raţiunii, de regulă. Uneori, râsul de acest tip este chiar o formă de cunoaştere, rezervată celor care sunt capabili a pricepe/percepe „preajma” (ambientul, environment-ul), dispensându-se de stuful cuvintelor bine aranjate, de sisteme, de cârje ortografice, topice şi de punctuaţie.
