Vitalie, îmi spune o bună amică, am fost în Londra şi am rămas surprinsă. În sens pozitiv, desigur. Era târziu, trebuia să ne întoarcem la hotel, dar nu vroiam să luăm metroul, apoi autobuzul, apoi altul. Ne-ar fi costat mult prea mult. Ştiam că hotelul este la o aruncătură de băţ, stăteam cu harta în faţă, dar habar nu aveam încotro să ne îndreptăm paşii. Eram dezorientaţi. N-am stat mult aşa, căci peste doar un minut s-a apropiat de noi o femeie tinerică. Să fi avut vreo 20 de ani. S-a interesat cu ce ne poate ajuta - ne văzuse pierduţi în spaţiu. Noi i-am explicat problema noastră, aşa că a început să ne explice că trebuie să mergem stânga, dreapta, să ajungem pe o străduţă micuţă pe care trebuie să mergem numai înainte. A văzut însă că era complicat, Londra este un oraş prea încurcat, şi a zis: “vă conduc eu până la străduţă.” Am întrebat-o dacă are drum în acea direcţie, era evident că nu. Totuşi, ne-a dus, ne-a arătat străduţa, ne-a urat şedere plăcută în continuare şi a plecat. Am rămas cu gura căscată. Nu o crezusem pe o prietenă de-a mea când ne-a spus că nu o să ne pierdem în Londra. Oamenii de aici, dacă te văd dezorientat pe stradă, se apropie, te întreabă dacă te pot ajuta.

-

Eu, în staţia de metrou Iancului, în Bucureşti. Aud că cineva strigă. Mă îndrept spre zona cu scandal. Era o femeie de vreo 60 de ani şi un metru 60 înălţime, care striga la un haidamac de paznic al metroului de vreo 30 de ani şi 2 metri înălţime. Culmea, femeia nu ţipa pentru sine. Îi luase apărarea unui zdrenţuit, un om ce părea al străzii, cu barbă şi privirea uşor pierdută. Acesta coborâse în subteran, iar paznicul îl căuta de cartela pentru acces în metrou. Surprinzător, dar avea. Ei bine, când s-a dovedit asta, femeia a început să-l probozească pe haidamac: “de ce deranjezi oamenii aici, în subteran? De ce nu l-ai oprit acolo, sus, la intrare? Dacă îl vezi îmbrăcat mai prost te iei de el? De ce?” Fără să ştie ce să răspundă, gorila s-a retras mormăind ceva drept răspuns. Incredibil curaj pentru mătuşică.

-

Un bun amic de-al meu, cetăţean român, îşi extinde businessul la Chişinău. Mai vorbesc cu el din când în când: “cum e, cum sunt oamenii?” Îmi zice că îi place, că este foarte frumos. Nu este genul de român care să inventeze: “băi, a venit unul la mine să-mi vândă un kalashnikov şi un kil de marijuana…” Dimpotrivă, ziceam că este chiar încântat de Chişinău. Totuşi, nu poate să nu remarce că vorbeşte cu moldovenii, aceştia sunt de acord să înceapă afacerea, dar când să semneze un contract scris negru pe alb, dau din colţ în colţ. N-am ştiut ce să-i zic, nu sunt om de afaceri şi nu mă pricep de ce moldovenii se feresc de contracte, acte şi vor relaţii de business bazate pe vorbe. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc, să scriu. Amicul meu era uimit cât de relaxate sunt fetele, care umblă şi noapte îmbrăcate în fustă scurtă, pe tocuri. Aşteaptă maxi-taxi, nu s-a obişnuit să-i zică încă “rutieră”, şi nu se ia nimeni de ele. Are dreptate, la Bucureşti, o fată îmbrăcata într-o fustiţă mai generoasă va strânge sute de comentarii doar traversând strada. Asta mă deranjează tare la fraţii români, în special cei din Bucureşti: maaari obsedaţi. Uită-te, observă, dar ţine, bă, gândul ăla porno pentru tărtăcuţa ta găunoasă. Noi, bărbaţii moldoveni, suntem un pic mai reţinuţi în a fluiera şi în a trimite cuvinte mai puţin licenţioase în urma unei femei.