Hai să îndrăznim să fim sinceri. Cel puțin cu noi. Să spunem lucrurilor pe nume și punctele pe I. Fiindcă rezolvarea unei probleme se începe cu conștientizarea că aceasta există. Probabil că ideia se trage de la un film despre alcoolicii anonimi, sau cu ei 
. Contează că a rămas cu mine. E mai ușor să rezolvi ceva cînd știi ce ai în față. Sau cel puțin să știi că ai ceva în față nu și ții palmele tremurînde peste ochi și încăpățînîndute să le ridici. Hai să nu desenăm imagini, preluăm comportamente, creăm iluzii. Pentru că la un anumit moment te saturi să joci teatru. Hai să recunoaștem că suntem oameni, cu vicii, probleme, stranietăți și dubii, că suntem vulnerabili, că uneori avem nevoie de ajutor. Fiindca da, e obositor să fii mereu un manechin vesel, mereu plăcut la interacțiunea cu alți manechini. Și uneori după zîmbet stă o dorință nebună să te duci undeva pe un deal și să urli. Sau să dansezi de fericire. Hai să îndrăznim să nu admitem jumătățile de măsura, în nimic.
P.S. Postul e scris ca să revin la o decizie de azi, dar, poate fi folosit și la terapia în grup.
