Sîni de piatră, C.S./2011Ca de obicei, toate-s vechi, scopul fiecărei săptămâni șade pitulat timid în sfârșitul ei - e ceasul în care fiecare om la locul lui are la dispoziție ceva mai mult răgaz pentru - se presupune - a-și pune gândurile în ordine, periindu-le bine, scuturându-le de praf pe fereastra apartamentului, punându-le coperte noi, învelitoare din plastic. E momentul de glorie al maximei ipocrizii sau al euforiei nejustificate, ce dă un înșelător parfum de veșnicie celor două scurte zile libere.Încă din dimineața lui vineri, îți vine a-i îmbrățișa și săruta pe gură, pe frunte sau pe sfârcuri pe toți cei iviți în cale, o pornire sinceră de solidaritate întru nimic, un nu hotărât discriminării sexuale!: să-i iubești fără a-ți păsa de ei, să-i strângi de gât la pieptul tău generos și încă ferm, nesecat izvor de emoție ieftină. Restul zilelor sunt așezate de providență la locul lor doar pentru a spori suspense-ul din weekend. Abia la final, la capătul celor cinci „lucrătoare”, orânduite și bine programate, grija deosebit de anxioasă de a ne sustrage ocupațiilor cotidiene aducătoare de învățătură sau de bani în pungă se prelungește alegru în zbaterea făcătoare de nervi gâdilicioși - și, uneori, de minuni - pentru a ieși în sau din oraș (cât mai departe), într-un loc (ambient) care să nu-mi amintească de tine (în mine). Amin, I'm in!
Acum am dovada, nu voi (re)găsi niciodată acel locșor paradisiac, complet depopulat (de pildă, pe coasta de sud a Dealului, cea aspră, seacă, de atâtea ori numai a ta, pietroasă ca un sân în care laptele s-a prins, te-ai fi gândit?), mai ales că în următoarele două zile urmează să întâlnesc mereu, poluându-mă, câte o față cunoscută care va recunoaște în mine, numaidecât, salvator, o față cunoscută și iată cum deja se îndreaptă glonț către palma mea crispată, neîntinsă, luând-o în primire, strângând-o tare, ca să nu i se simtă cumva echivocul, cu recunoștința recunoașterii, de parcă ne-am fi încrucișat cărările nu acasă, ci pe undeva prin străinătățuri, pe mariahilferstrasse - mecca românilor în viena, doi români care în țară s-ar fi ignorat reciproc cu ostilitate (Anamaria Pop ar fi folosit la modul ostil), cu pricepere și destoinicie.
Prietena inimii mele stă mută și țeapănă sub înfățișarea ei de împrumut pe un scaun de lemn, nu respiră ca să nu-l facă să scârțâie, nu o puteam vedea, dar am reușit s-o reconstitui din șușotelile altora, adoptase o postură falică, erectă, și refuza să vorbească, așa cum, pe neverificate, vag (sau la modul vag - ar fi scris Anamaria Pop), am aflat eu că se poartă schizofrenicii în obișnuitele episoade de absență psihică, și anume în împrejurările în care, îmbibați de prea multă suferință, se deconectează de lume cu un clic aproape audibil, înțepenind și amuțind, amicele mele din vis mă castraseră cu uitătura aceea demonică, de-o ironie oțetită, omniscientă, ce mă făcea să știu că ele știau ceva ce eu nu știu, iar iubita prietenei mele - țeapănă și mută, cu trăsături ostentativ falice, detașată de mine, excizată de pe trupul meu cu un zâmbet capabil să semnifice și să taie orice.
