Educația îmi joacă mereu festa. Din fragedă copilărie am fost educată pe pseudovalori, am fost pregătită pentru alt circuit al vieții, și descoper din ce în ce mai des că mă trezesc speriată în fața unor situații. Nu e vorba de utilizarea robotului de bucătărie 
, fiindca cu trei minți luminate și preț de două ore de reflecții și decor nou al teracotei din bucătărie ne-am clarificat noi care e treaba și cu acesta. Vorbesc de educație la general. Să începem de la povești. Prima poveste citită de mine singură a fost despre un nene leneș, care aștepta să îi cadă mîncarea în gură. Morala era că dacă nu ai să fii leneș ai să izbutești. Oare? Cîți dintre concetățenii mei lucrează în sudoarea frunții pentru mai puțin decît ar fi necesarul? Și cîți dintre cei care fac eforturi minime trăiesc în lux și deseori în dezmăț? Poate e de vina mult lăudatul noroc. Zic poate, fiidca mă plictisește această scuză generală și oarecum comună a moldovenilor. Hai să continuăm, am auzit toată viața că dacă o să învăț, mult și bine o sa ating succese mari. Nu am terminat de învățat, dar ma simt deseori ca o ratată cînd după o săptămîna de studiu dau un examen pe o oarecare notă,și mă trezesc că cei care nici nu se prezentaseră o au și ei. Nu e vorba că mă uit la capra vecinului, dar e înjositor. Continuăm, poveștile cu prinți. Ei nu există.Eu am căutat. Nici Feți-Frumoși. Nici eroi. Nimic. Doar o serie de tipi infantili care pentru o utilizare îndelungată au nevoie ca să te cobori la adîncimea complexelor și frustrărilor lor. Și să te prefaci că îi crezi. Și că ești lipsită de intelect și personalitate. Cam așa. Și fiindcă poveștile se termină mereu cu nuntă, și toate fetele viseaza că dansează ”Sîrba Lui Vasile” în rochie albă de la Talcioc, nimeni nu intuiește ce urmează pe urmă. Iar pe urmă vine cotidianul, care poate fi trist, chiar dacă ai folosit tot timpul cît ați fost împreună pentru a te minți. Singura minune sunt copiii. Dar oare cîți dintre cei care devin azi părinți sunt pregătiți să fie responsabili de încă un omuleț? Continuăm, după ” Pe aripele Vîntului” pe lîngă faptul ca am început să caut bărbați ca Reth Butler ( personaj absolut mistic, de altfel) am considerat că e ok să fii puternică, să rezolvi singură probleme, să te situezi pe picior de egalitate cu bărbații. Dar cînd încerci să o faci observi că nu e posibil să fii apreciată și respectată, pentru că oricum rămîi femeie, cu PMS, ovulație și cu lacrimi în pernă. Sau ei cred așa. Și se sperie. Pentru că sunt și fricoși. De mic copil am fost educată pe idei de genul ca nu e bine să minți, să furi, să ataci pe cel mai slab ca tine. Și noi trăm într-o societate unde toți mint, fură și profita de slăbiciunea altuia. Da, și banii…care nu sunt cei mai importanți. Doar că ei cumpără tot, și nu există reguli, legi și nici principii acolo unde apare valută europeană sau americană. Am fost învățată să îmi iubesc țara, și eu o iubesc, deși asta e deja o dragoste lihnită. Pentru că atunci cînd nu mai crezi e dificil să iubești. Și eu nu mai cred în Moldova. Chiar dacă bunelul mi-a repetat de sute de ori că fiecare metru pătrat de pămînt a fost stropit cu săngele strămoșilor mei, și nu există nimci mai sfînt.E foarte greu să iubești. Fiindcă dragostea mea de țară oscilează astăzi între milă și dispoziție de bagaje. Am mai auzit că poți să crezi în oameni, fiindcă oamenii sunt buni. Thomas Hobbes însă spunea că oamenii sunt niște ființe mai rele ca animalele. Și poate avea dreptate Poate nu mai răi, dar mai indiferenți. În realitatea mea lista de oameni dragi devine din ce în ce mai scurtă. Și în mod straniu nu regret asta de loc. Spun aici că nu sunt pregătita de ceea ce văd că este viața. Nu vreau sa mint pe cei din jurul meu, nu vreau să contruiesc fațade de relații și familii fericite, nu vreau să îmi cumpăr o stare în societate, vreau să trăiesc conform unor principii, și nu știu cum o să rezist să pășesc prin atîta mizerie.
