Sunt o persoana veselă şi optimistă. Mai ştiu ce înseamnă s-o duci greu şi nu mă plâng la fiecare hop al vieţii. Sunt genul de om care spune: “nu-mi da, Doamne, cât pot duce!” Spun acestea pentru a dezavua un pic din oprobiul cititorilor mei. Pentru că, probabil, unii dintre dumneavoastră mă consideră pesimist, care vede doar răul, care nu mai ştie să observe o rază de soare. Nu, nu sunt aşa! Problema este că atunci când privesc spre draga mea Moldovioară, în special la conducătorii noştri, privirea mi se tulbură. Raza de soare se transformă într-un laser, care îmi taie pofta de viaţă şi cheful de a zâmbi.
-
Am preferat o introducere lungă pentru a-mi exprima dezamăgirea de proporţii. În ultimul timp am început să cred că tunelul prin care a intrat Moldovioara noastră dragă nu duce în Uniunea Europeană. Iar la capătul tunelului nu se vede nicio luminiţă pentru că ea nu există. Am avut o vagă speranţă în legătură cu cei care stau acum în fotolii moi prin Guvern, Parlament, dar s-a spulberat ca pălăria unei păpădii. Nu-i mai cred pe aceşti domni. Nu sunt în stare decât să-şi umple conturile, să-şi îmbogăţească familiile, prietenii, iar noi rămânem ce am fost, nişte proşti creduli. Moldovenii nu sunt răi. Moldovenii nu sunt proşti. Moldovenii nu sunt neglijenţi. Ajung însă la cote mari ale răutăţii, prostiei, indolenţei şi din cauza acestei conduceri pe care au ales-o. Un cerc al viciilor imposibil de rupt. De ce suntem proşti? Pentru că suntem săraci. De ce suntem săraci? Pentru că suntem proşti. Doar educaţia, cultura, şcoala ne mai poate salva.
-
Din păcate, actualii guvernanţi au lăsat lucrurile aşa cum le-au moştenit de la comunişti. Urmăream ieri un documentar despre Tony Blair. Cică imediat după ce a venit la guvernare a reformat sistemul de învăţământ care era “la pământ”. În Marea Britanie şcoala era “la pământ”? În aceste condiţii cea moldovenească este sub pământ. Fie-i ţărâna uşoară.
-
Din păcate, mai sunt multe “din păcate”, noi, moldovenii avem plantat în sufletele noastre un virus. Se numeşte DOR. Ne este dor de petecul acesta de pământ de ne uscăm. Căci ar fi fost mult mai simplu să plecăm, să uităm, să nu ne pese. Tare “ghini” ar mai fi fost. De câteva zile mă usucă acest virus, îmi dă frisoane chiar. Aşa de tare vreau să dau “pe acasă”. Din păcate, alt “din păcate”, nu o să ajung prin Moldova decât hăăăt, prin noiembrie. Pentru cineva este doar o lună, colea. Pentru mine este hăăăăt. Asta face virusul dorului, deformează timpul şi percepţia realităţii. Deşi conştientizez, este ţărişoara cea mai săracă, cea mai distrusă, cu cei mai amărâţi oameni, cu cele mai proaste drumuri, cu cel mai prost sistem sanitar, de învăţământ, cu cea mai grea viaţă din Europa, totuşi, mi-e dragă şi mi-e dor de ea! Sunt bolnav de Moldova, din păcate. Mă tratez un pic prin noiembrie.