Acum mulți ani era toamnă. Și ploaie. Și Teodorovici.
Îți țin minte mirosul și culoarea cravatei.
De-atunci îți aștern zilele la picioare și-ți pun viața în palmă.
De-atunci te iubesc.
A trecut și „mâine” și „joi”.
Am impresia că am trăit împreună o viață.
Că avem copii și nepoți și riduri adânci, și-avem sute de mii de ani lumină… de-amintiri.
Te văd în fiecare zi. Văd cum crești și îmbătrânești deopotrivă.
Dar inima mea e cuminte acum.
Îți recunoaște vocea dintr-o mie, dar tace.
Nu se mai supără, nu mai cade în genunchi, nu-i mai șiroiesc lacrimi. Înțelege…
Ori e obosită, ori e deșteaptă.
Ce bine că sunt scutită de disperarea căutărilor, și-a incertitudinilor, și-a trădărilor.
Ce bine că ești.
Azi nu-l mai implor pe Dumnezeu să oprească timpul, să-mi mai dea câteva secunde în care să-ți văd venele mâinilor.
Azi nu mai am obsesia ceasului când ne întâlnim.
Azi nu mai cerșesc Providenței minuni. Azi aștept.
Aștept ca pe drumul iubirii noastre toate semafoarele s-arate verde.
Și astrele să se poziționeze în favoarea visului meu.
De-atunci îmi bate în puls numele tău.
De-atunci îți plâng dorul și tâmplele.
De-atunci stau cu mâna întinsă la poarta inimii tale.
De-atunci te iubesc.
