În anul 2012 se vor împlini două secole de la ruperea Basarabiei din trupul vechii Moldove.
Două secole de nedreptate.
Două secole de străinie.
Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova acum doi ani venise cu un proiect pe care îşi propusese să-l realizeze cu ajutorul societăţii civile, cu ajutorul partidelor, cu ajutorul concetăţenilor noştri, dar care, se subliniase în documentul respectiv, nu va putea fi înfăptuit decât cu concursul nemijlocit al celor două guverne, al României şi al Republicii Moldova, şi anume: înlăturarea consecințelor Tratatului de la 1812 dintre Kutuzov şi marele vizir Ahmet Paşa, devenit în 1939 Tratat între Ribbentrop şi Molotov.
Toate statele lumii au condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov. Dar pe noi nu atât asta ar trebui să ne preocupe, cât anularea consecinţelor acestei înţelegeri de sfârtecare a României de către Hitler şi Stalin.
Iar înlăturarea acelor consecinţe depinde doar de noi, de cei despărţiţi şi impuşi să locuiască în state diferite.
Problema Basarabiei nu mai constituie subiect de litigiu dintre România şi Rusia sau dintre România şi URSS, ci unul dintre România şi republica Moldova. Adică dintre noi şi noi.
Din păcate, chiar dacă Pactul Ribbentrop-Molotov a fost scos din actualitate, el mai este înfipt în noi. De acolo trebuie scos mai întâi.
Istorici „de-ai noştri”, şi nu străini, sar în apărarea acestui Pact criminal, cu afirmaţii bizare ca cea inserată în Enciclopedia „Republica Moldova”, apărută în 2008 (la pagina 185): „… 28 iunie 1940 e un an de restabilire a statalităţii moldovenești”.
FDRM a propus să fie creată o Comisie româno-română sau, dacă vreţi, moldo-română, la nivel guvernamental sau pe lângă cei doi preşedinţi care s-ar numi: Comisia de lichidare a Consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov, care să elaboreze un plan de acţiuni concrete (din proiectul înaintat de către For celor două guverne a fost realizat doar unul: scoaterea sârmei ghimpate de pe Prut).
Nu cred că trebuie să aşteptăm de la alţii să ne facă dreptate.
Dreptatea trebuie să ne-o facem chiar noi.
Mereu se vor găsi argumente pentru ca să nu fim împreună.
De vreo 20 de ani ni se spune că momentul unirii încă n-a soit. Că conjunctura nu e favorabilă. Dar care state, atunci când s-au unificat, au avut conjuncturi favorabile?!
Conjuncturile le fac popoarele care vor să-şi schimbe destinul. Şi nu cele care doresc să perpetueze o nedreptate.
Momentul a sosit.
Şi el nu mai poate fi amânat.
Conform sondajelor, 80 % dintre basarabeni se vor în U.E., acolo unde se află şi România.
Conform aceloraşi sondaje, 70 % dintre ei îşi doresc cetăţenia României. Un milion dintre ei au şi depus cerere de redobândire a cetăţeniei româneşti.
Românii moldoveni alcătuiesc circa 82 % din totalul populaţiei.
Copiii români deţin 86% în ponderea şcolară.
Zeci de mii de tineri şi-au făcut sau îşi fac studiile în România.
Aproape un milion de basarabeni lucrează în afara republicii şi s-a convins că în ţările UE e mai bine de trăit decât într-o republică izolată de restul lumii.
România a devenit atractivă, ea este pentru basarabeni Europa, este ceea ce a fost U.E. pentru români înainte de ianuarie 2007: salarii mai mari, pensii decente, demnitate, siguranţă, egalitate a şanselor.
S-au unit cele două Germanii, cele două Vietnamuri, cele două Yemenuri, şi doar cele două Corei şi cele două Românii mai stau hașurate pe hărţile lumii în culori diferite.
Dar o nedreptate nu poate continua la nesfârşit.
Ea nu poate fi ţară.
Chiar dacă e „recunoscută” de 180 de state ale lumii.
Nu e vorba de unirea a două ţări diferite, ca Cehia şi Slovacia, sau Irak şi Kuweit, e vorba de revenirea unui teritoriu înstrăinat în trupul propriei ţări, la locul de unde a fost rupt.
Lucru acceptat şi de Actul Final din 1975 de la Helsinki, care consfinţeşte dreptul popoarelor la autodeterminare.
Dacă poporul basarabean va spune: vrem să revenim de unde am plecat fără voia noastră şi România va accepta, Uniunea Europeană va fi pusă în faţa unui fapt împlinit, pe care nu va avea decât să-l accepte.
E drept că şi unii basarabeni nu doresc Unirea. Dar mai întâi să facem Unirea şi, după ce vom realiza-o, sunt convins că vor dori-o şi cei care acum n-o doresc. Pentru că nu poţi iubi ceva ce nu cunoști.
În 1940 mulţi dintre cei dispuşi să apere Basarabia cu arma în mână de invazia sovietică, erau reprezentanţi ai minorităţilor naţionale.
Nimeni nu ne poate impune să facem altfel decât aşa cum dorim.
Dacă două state cu istorii şi cu limbi diferite, doresc să facă Uniunea Rusia-Belarus, atunci – ce ne împiedică pe noi să facem Uniunea Moldova-România?!
Ca un prim pas în înlăturarea consecințelor Pactului Ribbentrop-Molotov.
Dacă landurile germane s-au unit într-o federaţie, ce ne împiedică să le urmăm exemplul şi să scoatem zidul care mai stă între noi ca o sfidare a istoriei şi a bunului simţ?!
Azi, într-o Europă fără frontiere, unica valabilă mai este cea dintre români şi români.
Iar graniţa de pe Prut trebuie mutată cât mai curând într-un muzeu. Acolo e locul ei.
Oamenii politici din România şi Republica Moldova ne promit că ne vom uni în Uniunea Europeană.
Dar comisarul Uniunii Europene Gunter Werheugen acum câţiva ani afirmase: „Şansele de integrare în U.E. ale Republicii Moldova sunt egale cu cele ale Tanzaniei”.
Adică n-avem nici o şansă să ne întâlnim în U.E. în următoarea o sută de ani.
Şi-atunci ce facem,ca să ne întâlnim mai devreme, în chiar timpul vieţilor noastre?!
Proiectul de Integrare în U.E., de fapt de unire cu Ţara, al FDRM este simplu.
El trebuie să întrunească 2 condiţii:
1) asumarea naţionalităţii române de către toţi moldovenii basarabeni;
2) acordarea cetăţeniei române tuturor basarabenilor.
Şi atunci va putea fi aplicat şi în cazul nostru scenariul unirii celor două Germanii.
Se va uni un popor european cu o aşchie de popor european, rămasă în afara Europei, în urma unor calamităţi ale istoriei.
Niciodată nu se va putea realiza scenariul care a fost aplicat în cazul celor două Germanii, dacă vom dori să le spunem europenilor că „naţiunea moldovenească” vrea să se unească cu „naţiunea română”.
El trebuie să se numească Scenariul de Unire a celor două Românii.
Numai unindu-ne cu Ţara, adică cu o parte a Uniunii Europene, vom putea ajunge în Europa mai devreme decât peste 50 de ani.
Cum îi ajutăm altfel pe concetăţenii noştri decât cu ajutorul Patriei-mame să ajungă acolo unde se visează: chiar pe ei şi nu pe copiii sau nepoţii lor de peste decenii?!
În 1989, când RDG a fuzionat cu RFG, Uniunea Europeană a acceptat fără nici un comentariu acest gest de dreptate istorică.
De ce acum U.E. ar avea să ne reproşeze ceva?!
Istoria cunoaşte precedente asemănătoare: în 1957 Franța a intrat în U.E. împreună cu … Algeria, ţară africană care a rămas neoficial membră a U.E. şi după ce şi-a obţinut independenţa în 1962. Antilele Olandeze, din Marea Caraibelor, au intrat în U.E. odată cu Olanda, deşi fac parte din alt continent.
Un ziar bucureştean scria acum câţiva ani că „Unirea Basarabiei cu România ne va ruina Ţara. Mai bine renunţăm”, propunând chiar ca Guvernul român să creeze un program anti-unire.
E o diversiune antiromânească în a cărei curse au căzut şi unii politicieni.
Dar noi, basarabenii, suntem capabili să ne suportăm singuri nota de plată, cheltuielile legate de unificarea sistemelor energetice, economice, monetare, salariale, de sănătate şi celelalte.
Sunt convins că ne vom descurca şi singuri, ceea de ce avem nevoie sunt altfel de subvenţii: subvenţiile morale, care la ora actuală sunt cele mai importante şi pe care de douăzeci de ani nu le-am avut decât la modul declarativ din partea oamenilor politici.
În privinţa acordării cetăţeniei române, de la Bucureşti ni se spune de vreo câţiva ani, la fiecare 2-3 luni, că „legea a fost îmbunătăţită”.
Dar noi nu vream îmbunătăţirea legii.
Răul nu poate fi îmbunătățit.
Art. 7 al Constituţiei României menţionează că poţi pierde cetăţenia României numai în două cazuri: a) dacă te dezici de ea şi b) dacă Statul Român ţi-o retrage.
Or, când e vorba de basarabeni şi bucovineni, statul nu le-a retras cetăţenia românească şi nici ei nu s-au dezis de aceasta.
Conform dreptului internaţional, noi, copiii părinților noştri, suntem cetăţeni români fără paşapoarte. Nu dorim nimic altceva decât să ni se recunoască acest drept. Inclusiv acela de a le avea.
La ora actuală Basarabia este copilul furat şi abandonat.
Care nu e nici cu cea care l-a furat (Rusia), nici cu cea de la care a fost furată (România).
Se spune că R. Moldova ar fi „al doilea stat românesc”. Câteodată însă mă gândesc, confruntat cu sacrificiul de aproape două secole a Basarabiei, că acesta nu ar fi al doilea, ci primul.
Şi el poate cu adevărat redeveni primul, aşa cum a fost în martie 1918, când a făcut totul ca din două ţări, una mică şi alta trunchiată, să facă o Ţară mare, aşa cum au visat-o moşii noştri.
În 1940 şi 1944 România a plecat din Basarabia. Dar din noi ea nu a plecat niciodată.
Î. P. S. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, cu mai bine de un deceniu în urmă constatase cu regret: „Nu ne merge bine în Ţară, pentru că n-am realizat Unirea!”
Atâta vreme cât nu vom realiza Unirea, nu-i va merge bine nici uneia dintre ţările noastre.
Avem o singură istorie, o singură Dunăre şi un singur Dumnezeu.
Avem o singură Ţară şi ea se cheamă Limba Română.
Ar fi un mare păcat ca prin mijlocul ei să mai treacă sârma ghimpată, însemnându-i frontierele despărţitoare.
De poporul român depinde pe unde vor trece mâine granițele U.E.: pe râul Prut, pe râul Nistru sau chiar dincolo de el.
Este o misiune a istoriei de care poporul român trebuie să fie mândru şi pe deplin responsabil!
Să ne regăsim mai întâi în România, iar împreună cu ea – şi-n Uniunea Europeană.
E unica noastră şansă.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Nicolae DABIJA
Preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova
P.S. Acest manifest a fost lansat la 1 decembrie 2009.
Forul Democrat al Românilor de Pretutindeni ar putea să-şi asume, niţel actualizat, acest Manifest?!
Nicolae Dabija
