Stau deseori și mă gîndesc la cît de mult îmi lipsește spiritul de copil…și casa buneilor… Îmi aduc aminte că din aluatul care rămînea după ce se cocea pîinea, se faceau hulubași, care erau pe atunci cît două mînuțe de-ale mele. Indiferent că erau abia scoși din cuptor, înhățam cu mare plăcere unul, și era așa gustos… Îmi aduc aminte cum alergam cu verișorii prin grădină, că toată vița-de-vie care abia se prindea, deja era la pămînt. Îmi aduc aminte de jocurile fără nume, de căruțele care treceau prin fața porții și îmi doream atît de mult să fiu și eu acolo. Îmi mai amintesc și toate locurile unde ne ascundeam, off ce locuri…Îmi amintesc încă cît de mîndră mă simțeam cînd mă lua badea în tractor. Tot pe atunci am învățat să și merg pe bicicletă, de două ori mai mare ca mine, și ce lucru straniu că tocmai cînd începuse să se primească bine, îmi ieșise un șarpe în fața drumului. Și de atunci nici șerpii nici bicicletele nu le prea iubesc. Știam poreclele tuturor din sat, și nu mă rușinam să-mi strig de la poartă prietenii. Iarna, sania încă făcută de bunelul ducea pe ea vreo trei copii deodată. Și soba care ne aduna pe toți alături, ce plăcut era…
Acum însă pîine nimeni nu mai coace, toate jocurile au nume, iar eu sunt prea mare pentru locurile în care mă ascundeam cîndva. Acum nici pe sanie nu încap, iar bicicleta aia deja e stricată. Soba nu mai este, iar eu sunt plină de griji de care îmi doresc tot mai mult să uit.
