Cîndva, copil fiind, am citit ”Copilăria, Adolescența, Tinerețea” de Tolstoi. Lectura de atunci mi-a ridicat cîteva semne de întrebare, și chiar a fost însoțita de un monolog plin de exclamații ce relevau o mare dezamăgie pe care maicămea l-a ascultat calm. Atunci, la nivel intuitiv, ca impresie generală de după, mi-a rămas ideia că o dată cu maturizarea oamenii devin mai săraci cu duhul, în viața lor se face simțită tot mai des mizeria iar toate nazuințele, idealurile și visele din copilărie rămîn doar vorbe goale la care reușesti între timp să renunți. Poate nu asta a tebuit să înțeleg atunci de la Tolstoi, dar atunci asta am văzut în biografia sa. Trist e că privind înapoi, de data asta spre propria mea copilărie adolescență și tinerețe am văut același lucru. Nu mai este fiecare moment un miracol, am renunțat la multe dintre năzuințele de cîndva, devin sceptică, deseori tratez cu sarcasm pornirele sincere ale unor oameni pe care îi categorisesc naivi. Mi-e deja dor de ieri, pentru că și ieri a devenit istorie, o istorie spre care mă voi întoarce cîndva cu un zîmbet trist pe buze. Pentru că nu o să mai fie așa. Admit că o să fie mai bine, poate mult mai bine, dar nicidecum la fel.Revin la muzica de cîndva și mă pierd în primăveri trecute, în alte zile, în alte luni și mi se face dor, nu de ce a fost, dar de modul în cere percepeam tot. Credința dispare, nu mai sper naiv. Și vreau înapoi, să pot păși fără povara experienței de acum prin zilele toamnei care a trecut deja.
