Cei mai scumpi oameni din viata devin astfel după un gest mic,sau după o clipă în care ai înțeles că după asta îl vei iubi mereu, pentru simpla contemplare ulterioară repetată a ceia ce a fost. Chiar dacă pe urmă treceți împreună și prin discuții pline suflet și gînduri frumoase, prin nopți albe cînd stai cu capul în pernă dar oricum asculți ca să nu pierzi gîndul sau încerci să memorizezi senzațiile yummmy ca să le i le poți povesti pe urmă, oricum acel prim moment în care ai înțeles că omul ăsta îți va alături toată viața rămîne relevant.
Am mulți prieteni, poate nu chiar mulți-mulți dar cu fiecare dintre ei am avut clipe frumoase pe care le port în suflet pentru a reveni la ele cînd privesc în retrospectivă trecutul, pentru ca să zîmbesc nostalgic și să pot să emancipez noaptea aia cu „da tu ții minte cum?„ … Eu țin minte…cum într-o zi, din banca doua de lîngă fereastră în cabinetul de chimie am auzit o veste care mi-a dat lumea mea mică peste cap. Țin minte pereții care se roteau, lacrimile care se urcau încet dar sigur spre piept și zîmbetul prostesc pe care mi-l încleiasem pe față ca să nu ghicesască cineva starea în care mă aflu. Nu credeam că poate fi mai rău. Apoi am simțit două mînuțe care mă îmbrățișează. Strîns. Și am simțit că cineva îmi aude tăcerea. Nu putea fi mai bine. Binele de-alături parat de ce a fost atunci în suflet mi-a adus siguranța ca acel omuleț îmi va fi mereu alături, și indiferent de revoluțiile din viața noastră a fost. Peste cîteva zile, pline de analize, concluzii, lacrimi… am urcat la a noulea nivel la care se conjuga viața mea, loc aducător mereu de pace și de liniște sufletească pentru a mă molipsi de viața…sau poate de credință în ceva…sau în orice… Am fost întîlnită de înțelegere, și de replica „Eu văd că te doare, nu trebuie să îmi spui nimic. Hai să plîngem împreună, o să-ți fie mai ușor…” Și am plîns, eu durerea mea, ea contemplarea durerii mele. Și a fost mai ușor. E mereu mai ușor alături de ele.
