Mara își puse geanta enormă de un negru șters lîngă ea și privi îngîndurată spre peron. Poate era timpul deja să își scoată telefonul cu căști cu tot? Întinse mîina, dar a renunțat. Fiecare piesă din el reflecta o trăire. Iar acum ea își dorește doar să poată să păstreze acest vid din suflet și din gînd. Știa că nu dureaza mult starea. Acest echilibru emoțional fundamentat pe nimic. Își rotise ochii prin vagon. Un cuplu obositsta vis-a-vis discută aprins despre teracota din baie ca despre cea mai importantă problemă existențială care îi macină. Un tînăr în blugi roși și-a înfundat urechile în geaca de piele fiind total absorbit de gîndurile sale și muzica care striga tare din căști. Vopsea galbenă, roasă pe alocuri pe scaunele neprietenoase de lemn, podea murdară…ferestre ce poartă încă urma ultimei ploi. Era sumbru și pesajul de afară. Pe peron zeci de oameni în așteptarea trenului care îi va duce la o margine de lume. Femei cu mîini în aur și veste împînzite de pietre, bărbați ce își fumează obosiți țigările, oarecum pe furiș, ca niște elevi rebeli în spatele școlii. Oameni mici și mari, întinși pe asfaltul crăpat, pe fundalul clădirii gării care poartă pe acoperiș numele orașului copilăriei ei. Mototoli în palme biletul și se uitase încă o dată spre denumirea scrisă pe el. O aștepta un drum lung. Iar sosirea la destinație însemna doar coborărîrea din tren. Nu știa ce urmeaza. Nu vroia să se gîndească la asta. Cu un gest nervos deschise geanta și apuca telefonul cu mina tremurîndă precum al unui om care își găsise colacul de salvare după naufragiu.
But you’ll allright now sugar….Yep…of course…
