Am cunoscut-o la penitenciar.
Povestea ei mi-a rămas întipărită în minte și mă roade ca un pantof încălțat forțat.
Înainte știam doar la nivel teoretic că există nedreptate pe lume.
Acum, când văd pe viu povești de viață incredibile rămân stupefiată în fața durității vieții.
La început credeam că face parte din conducerea penitenciarului, deși nu purta uniformă.
Era deosebită de restul deținutelor.
Colegele ei de suferință erau arse de soare, transpirate, cu unghiile murdare, dantura stricată.
Erau machiate vulgar, cu părul încâlcit, fumau și înjurau ca la ușa cortului.
Ea statea singură pe o bancă.
Era atât de modest, dar îngrijit îmbrăcată.
Avea unghiile curate, iar la gât purta o cruciuliță din lemn.
Mi-a povestit printre lacrimi lucruri incredibile, pe care nu știu decât foarte anapoda să le redau în cuvinte.
În timp ce vorbea mă treceau fiorii.
Îmi tremurau genunchii și-mi doream mai mult ca oricând să fiu mică, să stau cu mama și să cred că lumea e doar ograda noastră.

Era contabilă-șef la o întreprindere de undeva, din nordul țării.
Într-o zi au dispărut de pe contul întreprinderii respective foarte mulți bani.
Exagerat de mulți pentru sărăcia în care trăiește majoritatea cetățenilor țării noastre.
Toate împrejurările erau împotriva ei.
I-a promis șefului că va restitui banii, deși nu ea-i luase.
Era aproape imposibil să întorci într-o viață de om o atare sumă, și totuși a plecat în Rusia.
Muncea până la epuizare și în fiecare lună îi trimitea șefului bani ca acesta să acopere suma dispărută.
Într-o zi s-a trezit cu poliția internațională la ușă.
Șeful din Moldova o acuza că a furat banii și a fugit din țară.
A stat în izolatorul din Moscova.
A fost bătută, violată, umilită, tunsă.
Apoi adusă acasă și aruncată în penitenciarul de la Rusca.
Nu sunt jurist, nu cunosc dedesubturile situației, dar cred cu toată ființa mea în nevinovăția acestei femei.

Acolo a venit și Filat, recent întors de la odihnă, de pe vreo insulă exotică.
Cu aroganța-i caracteristică a zis: „legea-i dură, dar e lege”.
Da, e dură…

P.S. cea mai mare pedeapsă nu e limitarea drastică a spațiului de mișcare, ci limitarea lumii viselor.