De ceva vreme, cuvântul vacanţă se asociază numaidecât cu ceva activ, în mişcare, nedormit, obosit, dar nou, entuziasmant şi inspiraţional. Aşa a fost şi vacanţa asta de vară. Vacanţă de-a dreptul italiană, deşi cu început german şi final austriac.

Italia e o ţară extraordinară. Cu oameni energici în comunicare, care prin gesturi spun mai mult decât prin cuvinte. Care demonstrează prin fapte (meniuri) că-s buni bucătari, că au pizza tare bună. Care demonstrează că pasta poate fi într-atât de variată că chiar mâncând doar pasta zile la rând, de fiecare dată ai impresia că e o bucată absolut diferită de precedenta. Iar oraşele, asta e discuţie aparte. Să le luăm pe rândişor.

Verona. Câteva ore îţi sunt suficiente pentru a o explora, mai cu seamă pentru că e foarte compact şi are practic o singură atracţie de excepţie: casa Julietei, la care cea mai mare bucurie e să pui mâna pe sânul statuiei Julietei, să-ţi faci aşa o poză şi să ignori absolut gândul că alte zeci, dar poate chiar şi sute de mii de oameni au exact aşa poză, exact în aşa poziţie, exact în acelaşi loc. Intrarea la balconul Julietei e gratuită, doar că foarte limitată în termeni de ore.

Florenţa. Florenţa-i frumoasă. S-au întipărit două atracţii turistice în memorie: podul plin de cămeruţe şi buchisit cu flori şi Biserica Santa Maria Novella, de o mărime şi arhitectură impunătoare. În Florenţa ca nici întrun alt oraş vezi pe stradă artişti încercând să te impresioneze prin ceva anume. Cupidoni şi filosofi cu care să faci poze, induşi care-şi cântă religia, muzicieni, pictori şi aşa mai departe. Florenţa-i talentată.

Roma. A trebuit să ajung tocmai la Pantheon, peste vreo 2 ore de walking independent tour, ca să-mi dau seama cât de vechi e oraşul ăsta, cât e de veche istoria lui. Asta a fost palma care m-a trezit. Roma nu are miros, spre deosebire de alte oraşe. Praga, de ex., miroase a oraş vechi, e un miros specific, un miros de câteva sute de ani. Roma, însă, e atât de veche, încât miile de ani au şters oricare miros. Nuştiu de ce mi-am imaginat eu că Colliseo e mai mare, asta a fost dezamăgitor, dar nu prea tare. Cel mai frumos e monumentul dedicat lui Vittorio Emanuele II, un monument enorm. Tot numele lui e purtat de cea mai fancy stradă din Milan, apropos, şi cea mai scumpă.

Veneţia. Într-un oarecare sens Veneţia pentru mine e cireaşa de pe tort, dar n-are nici gustul, nici forma cireşei. În Veneţia sunt doar câteva parcări, la intrare de pe marele pod care uneşte continentul de insule. De-acolo o iai pe jos. Am savurat din plin să-mi duc în tupikuri turiştii-colegi! Gondolele, apa, strădulicele, podurile, bisericile, iarăşi gondolele, iarăşi apa, iarăşi podurile… Ah! Veneţia… Fingers Crossed ca să nu ajungi niciodată sub ape! Şi Fingers Crossed încă o dată ca să ajung acolo încă de multe ori… P.S. În prima jumate de oră, în Veneţia, am întâlnit 2 grupuri de români şi un moldovean de la Nisporeni, de la care am cumpărat magnete de frigider şi care s-a oferit să ne spună unde-s localurile în care merg localnicii şi despre care turiştii ştiu mai puţin. De-am fi stat mai mult în oraş, recomandările lui ar fi fost extrem de utile.

Fiecare dintre aceste oraşe are ceva specific, ceva ce le determină caracterul şi le pun trainic în memoria turiştilor ca destinaţii speciale. Aşa cum am început, aerul italian e unul special, aer de munte şi de mare, de pizza şi de caşcaval. Aer pe care cu cât mai mult îl inspiri, cu atât mai mare e pofta s-o faci din nou. Mai vreau.


Filed under: Uncategorized