Casa mea o sa apara “in” televizor 
.
Ies eu, ca omu’, din metrou – si vzdrang, in fata mea: camioane, mese intinse cu sticle si pahare (lucru pe care l-am crezut imposibil, pentru ca spatiu verde nu-i aproape deloc si spatiu liber, de fapt, nu-i deloc.)
Primul gand – pompierii? Dar de ce si-au intins mese? Si de ce aceste fapturi ostenite sprijina gardul, fara nicio ingrijorare pe fata obosita?
Al doilea gand – parastas? Dar de ce fara colive si “Dumnezeu sa-l/o ierte” dupa ce dai paharul peste cap? Ca bocetele nu mai sunt la moda in sectorul 3.
Nunta marti? Slaba nadejde …
Intru’n scara, cu o atitudine indiferenta, de simplu locatar, de parca in fiecare zi e vanzoleala imposibila la intrarea mea in bloc. Si unde ma trezesc in holul blocului cu un platou adevarat de filmare, unu’ ma impinge, altu’ ma trage, maestru’ Mungiu imi zambeste, hopa si Monsieur (cine-l stie, il cunoaste ). Cabluri, camere, lumini, indicatii . Doamne, cat de putin iti trebuie ca sa te simti superstar . Si asta in unica zi din an in care nu m-am machiat si m-am imbracat pe intuneric . Si in geneeral astea nu-s hainele mele, eu asa haine nu am .
Ce-i asta? Cine a organizat?
Ei, nu erau pentru mine. Filmau si ei un film .
Morala? Morala este tot o istorioara. 2 profesoare trecute un picutz de prima tinerete jumate erau la perfectionare. Cazate impreuna, intr-un hotel de orasel provincial din Moldova saraca, numa’ iesita din comunism, cand gaseai aproape tot doar turcesc si doar la talciocul din Chisinau. Intr-o zi, o profesoara ii spune celeilalte: Ma uit eu la tine, asa esti de bravo, ai numai lenjerie alba, frumoasa, fara carchituri, fara faldarele si dalabazari. Si a doua ii raspunde: Da, am lenjerie buna tot timpul. Stii tu, eu dimineata ies din casa, dar unde ajung seara – nu se stie.
Asa ca, va trebui sa ma imbrac frumos tot timpul. Cine stie cand imi zambeste urmatoarea data Cristi Mungiu?
