- Mergeţi acasă, doamnă. Din păcate noi nu vă mai putem ajuta. Cancerul este într-un stadiu mult prea avansat, îi spuse doctorul femeii.

- Cât mai am, întrebă cu glas stins sărmănica?

- Maxim două luni, dar niciodată nu se ştie în aceste cazuri, urmă răspunsul moale. Oricât de moale au sunat cuvintele, o sentinţă la moarte tot sentinţă la moarte este. Nu ştiu ce a simţit în acel moment medicul, nu ştiu cât de mult l-o fi afectat. Cunosc însă calvarul prin care a trecut femeia şi familia sa. Copii, soţ, rude şi prieteni - toţi au fost devastaţi. Într-o tradiţie seculară moldovenească la casa sărmanei condamnate de medic a început un fel de pelerinaj. În satele Moldovioarei dacă se află că eşti pe moarte, încep să vină să te vadă vecinii, rudele, prietenii, duşmanii, aproape toată localitatea.

-

La fel s-a întâmplat şi în acest caz. Oamenii îşi doreau să-şi ia într-un fel rămas bun. Deşi, vă daţi seama, nimeni nu spunea asta în voce tare. Cu cei mai apropiaţi se vărsau râuri de lacrimi. Cu cei mai depărtaţi se discutau nimicuri sociale, totul condimentat cu oftaturi din străfundul sufletului. O fi moldovenii rău intenţionaţi, prost crescuţi, ipocriţi, dar au o calitate mare - sunt foarte miloşi. Aşa se face că în scurt timp mai toate discuţiile satului începeau la fel: “săraca L., cum se topeşte din picioare! Aţi văzut cât de slabă este?” Iar răspunsul era de genul: “am văzut” sau “nu am văzut, dar o să mă duc s-o văd”. După o săptămână moartea nu şi-a făcut însă apariţia în casa cu pricina. Nici după două. Nici într-o lună, nici într-un an. Nu vă mai spun că între timp sătenii au schimbat deja de 10 ori tema predilectă a discuţiilor.

-

A trecut un an şi jumătate. Aceeaşi ţara - Moldova, acelaşi oraş - Chişinău, acelaşi cabinet medical, acelaşi doctor şi aceeaşi pacientă:

- Bună ziua, luaţi loc, spuse doctorul şi îşi aruncă ochii pe fişa din faţa sa. Citi câteva momente informaţiile de acolo, indescifrabile unui muritor de rând, după care îşi ridică privirea oarecum tulburat. Spuneţi-mi vă rog, dumneavoastră sunteţi pacienta din aceste hârtii?

- Da, îi răspunse sărmana femeie.

- Staţi un pic, zice repede doctorul. Chiar dumneavoastră sunteţi? De data aceasta mirarea fusese întipărită bine pe faţa bărbatului şi nici nu încercă măcar s-o ascundă în vreun fel.

- Da, chiar eu sunt, am vorbit acum un an şi jumătate, răspunse pacienta fără prea multă bucurie. În continuare se simţea rău, iar medicul care o trata era mirat că pronosticul nu i se adeverise. Rezistase un an şi jumătate, deşi el o trimisese cu mult timp în urmă pe lumea cealaltă.

-

Povestea este adevărata sută-n sută. Mi-a fost relatată recent de către cineva din Moldova. Am rămas şocat fără să pot reacţiona în vreun fel, pentru că şi eu o cunoşteam pe această femeie. Şi eu am fost s-o văd. Şi eu ştiam că urma să moară şi tare greu mi-a fost să-i văd lacrimile în ochi. Cel mai dificil mi-a fost să trec însă peste privirea soţului dânsei. Era privirea unui om care pierde pe cineva drag, dar nu poate face absolut nimic. Nici dacă şi-ar da viaţa nu ar schimba ceva. E o tortură insuportabilă, iar în ochii lui citeai lejer asta. Acum nu ştiu cum şi în ce mod s-a tratat femeia. Cert este că medicul este de o incompetenţă crasă, iar crima comisă de el nu are nume. Cum să trimiţi un om acasă, la moarte? Cum să condamni la suferinţă atâta lume? Cum să te miri că pacientul încă nu ţi-a murit? Iar după toate acestea, cum să te uiţi fără nicio remuşcare în oglindă?

-

Tata are o vorbă, dacă este să-i asculţi pe medici, moldovenii mor din două cauze: fie de inimă, fie de cancer. Şi nu pentru că aceste maladii chiar i-ar cosi pe toţi. Pur şi simplu doctorii nu mai stau să caute explicaţii, tratamente. Imediat după moarte le agaţă oamenilor un diagnostic şi s-au spălat pe mâini. Culmea, mai nou au început să facă asta şi înainte, când pacientul este încă în viaţă. Nu ştiu unde se tratează marii oameni ai statului, numit Republica Moldova - cu un mare of în mijloc dacă este să-i englezim numele, dar sunt sigur, dacă s-ar interna în spitalele din această ţărişoară la conducerea am fi avut doar politicieni până în 40 de ani. Nu ştiu de asemenea unde au plecat medicii din excelenta şcoală sovietică, presa moldovenească nu s-a interesat de acest subiect. Un lucru pare cert - moldovenii ştiu foarte bine de ce “SĂNĂTATEA ESTE MAI BUNĂ DECÂT TOATE!”