de ce vorbim mai usor cu strainii?

Cand eram mica eram timida. Nicio paine nu puteam cere la magazin, pana nu ma inroseam toata, nu ma pierdeam, nu gauream podeaua cu privirea …. Ufff, copilarie rosie am mai avut:).
Nu-mi placea sa raspund intrebarilos stas a rudelor si cunostintelor. “Ce vrei sa te faci cand vei creste mare”, “Ce materie iti place la scoala” etc etc.
Si brusc, nu stiu ce clic/clac s-a intamplat . Ca si plangeri deja am primit, ca vorbesc cateodata zgomotos si mult. Bine, plangeri bune . De genul ca nimeni nu povesteste ca mine . Intr-adevar, trebuie sa ma ridic cand am ceva gustos de povestit.
Vorbesti. Intr-un tren care merge 14 ore ce poti sa faci?
…Intr-o toamna, am mers cu o fata, nu stiu de unde era, nu tin minte nici cum o chema, desi ne-am mai sunat dupa asta o perioada.
Dupa 5 minute in compartiment si 15 in tambur, am cautat un compartiment liber, ne-am mutat acolo si am vorbit pana am ajuns pe peronul din Chisinau. Nu am cum sa va povestesc acum tot ce am vorbit, mai ales ca 2 fete care stau in 2 tari diferite, au ce povesti . Rar se intampla sa gasesti efectiv limba comuna cu cineva. Era atat de vesela, tonica, deschisa, cu atatea povete si exemple, incat am tinut-o in brate strans-strans, cand ne-am despartit. Nici ea nu stia cum de-mi povesteste de ce si-a inselat sotul, ce diferente sunt intre barbatii .md, .ro si .bg, chestii cam mult prea private pentru un compartiment de tren in mers.
…O prietena de-a mamei mele venea in Bucuresti. Ajungea pe la 2 noaptea si la 7 avea treaba la “pasapoarte”, evident. M-am dus s-o iau la mine, sa doarma intr-un pat normal. 5 ore am povestit, am ras, am impartasit din suflet, una alteia. Nu exista disconfortul unei nopti nedormite (iar eu iubesc sa dorm !!!), diferente de varsta, de tara … Chiar mi-am notat dimineata cateva titluri de carti, un condiment si niste proportii . De-abia astept sa se stabileasca unde vrea sa se stabileasca si-i fac o vizita, neaparat.
…La manastirea de la Orheiul Vechi era liniste, soare si calm. Unii calugari faceau curat, altii udau florile. Am intrat, ca tot omu’, sa mai povestim cu Doamne Doamne, sa ma uit de jos in sus la bolta bisericii, sa am un pic linistea mea, personala. La iesire, s-a apropiat preotul de mine si a inceput o discutie. Nu una despre cat de sfant e el si cat de pacatoasa sunt eu, nu despre faptul ca eram cu umerii goi, capul dezgolit si blugi. Nu despre ce o sa mi se intampla daca nu tin post, nu despre cati bani le trebuie ca sa restaureze ceva. (Bine, si despre umerii goi un pic ), dar … a fost o discutie dintre doi oameni necunoscuti, in care unul avea nevoie de ceva, iar celalalt a simtit asta si i-a spus celuilalt exact ce trebuie. Si primul a plecat increzator.
In primul rand a luat-o ca pe un semn, faptul ca un preot care nu e pur si simplu preot, dar preot la Orheiul Vechi, a vorbit cu el , si’n al doilea rand, a luat-o tot ca pe un un semn, ca e pe drumul cel bun . Avea confirmare . Si cand am mers cam un kilometru pe jos, cu un piesaj extraordinar in jur si zen inauntru, spre masina, de niciunde a aparut un baiat. Un rus, din Moscova, care m-a tinut de vorba vreo 10 minute. Zambeam incontinuu, de “semnul” imediat , iar el credea ca-s o localnica draguta care nu are diseara program .
…Am cumparat pepene verde cam o ora. Nu era coada, nu am ales atat de mult, pur si simplu i-am zis vanzatoarei sa aiba grija de spate, pentru ca a oftat cand mi-a dat pepenele. Dupa un “Da’ tu, da’ el”, in care “el” e spatele, am ajuns sa vorbim despre doctori, operatia de hernie de disc, conditiile de la Herculane, cat de importanta este sustinerea familiei, si apropo de familie, etc etc .
… Am multe exemple, intrebarea este de ce vorbim mai usor cu strainii? De ce nu le recunoastem parintilor, familiei, prietenilor, lucruri personale. Le tinem, tinem pentru noi, si dupa – le povestim cu atata usurinta unor oameni “straini”. Undeva ii protejam pe cei dragi, ne plangem prin tramvaie. Ne este frica de “judecata” apropiatilor. Ne ascundem de ei. Sa nu ne simta. Ca aici e bolnav, ca aici e, poate, putred … Ne este rusine, ca simtim, poate, mai mult, mai altfel, decat “normalii”.
Si’n cazul asta, cine ne sunt mai aproppiati?