Când am plecat n-am făcut-o pentru că Moldovioara era un picior de plai pe-o gură de rai. Nu am plecat pentru că în Chişinău era atât de bine, încât câinii alergau cu colaci în coadă şi cutii de Pepsi la gât. Dimpotrivă, lucrurile păreau să se înrăutăţească. Acum 6 ani când am plecat, Moldova părea să fi ajuns la fundul hăului, dar nu era suficient. Aşa că, bravii moldoveni, îndemnaţi de politicieni habarnici, puseseră mâinile pe lopeţi şi începuseră să sape.

-

Acum 6 ani simţisem că mă săturasem. Mi se pusese un nod al sărăciei în gât. Îmi era de ajuns să fi trăit 4 ani în căminele din Chişinău. La ULIM, de pildă, aveam două camere pentru duş la subsol pentru aproape 200 de studenţi. Iar apă caldă, doar două zile pe săptămână. Ştiţi ce înseamnă asta? Că marţi şi vineri era o coadăăăă. Am stat şi prin căminele de la Universitatea de Stat, unde gândacii erau colegii mei de cameră. Am stat în chirie, gazdă. Desigur, cele mai ieftine, altfel nu mi le-aş fi permis. Ieftin însemna o cămeruţă micuţă, în nişte blocuri în care mirosea tare urât, iar apa caldă şi gazul erau un lux la care nu puteai visa. Acum mi se pare inuman, atunci am supravieţuit, cum am încercat să supravieţuiesc toată viaţa.

-

Sunt reprezentantul generaţiei născute în URSS, dar care a copilărit în Republica Moldova. Ştiţi ce înseamnă asta? Că ne-am tocat frumoşii ani ai copilăriei prin toate reformele economice, politice. Că avem supravieţuirea în sânge. Eram un puşti de 9 ani când am înţeles ce înseamnă câteva lucruri taaaaare serioase. Responsabilitate - trebuia să fiu atent, să nu-mi rup hainele şi nici pantofii, altfel fraţii mei mai mici nu ar fi avut ce purta. Cred că mi-a rămas şi astăzi, hainele nu mi se şifonează chiar la un an de la purtare, nici încălţările. Ştiam de mic ce înseamnă muncă până la epuizare - trebuia să muncim pe câmp, în agricultură. Ţin minte rândurile luuuungi de porumb care păreau să nu se termine, ţin minte cum ţi se  lungeau mâinile din cot de la atâta praşă. Ţin minte apa pe care nu puteai s-o bei pentru că era deja în clocot de la stat în soare, iar cel mai apropiat izvor era la cel puţin un kilometru. Îmi amintesc cireada de vaci, turma de oi pe care trebuia s-o pasc zile la rând. Veneam acasă şi eram rupţi de oboseală, abia reuşeam să mâncăm, să ne spălăm un pic şi cădeam frânţi la pat. La 13 ani am înţeles cu ce se mănâncă despărţirea. Am rămas cel mai mare bărbat din familie. Tata a trebuit să plece la muncă peste graniţă. Am vândut harbuji/pepeni, mere la şosea să avem bani de pâine, iar când reuşeam să-i câştig erau singurii bani din casă.

-

N-am avut video, n-am avut calculator, n-am avut messenger, facebook, nici Nintendo, iar telefonul mobil era un aparat SF. Singura distracţie erau cărţile din biblioteca din sat, majoritatea în rusă… N-am vrut să-mi cresc copii la fel şi am plecat. Europa este plină cu tineri ca mine. Au fost alungaţi din Moldova de sărăcie, de probleme. Recent, autorităţile moldoveneşti au anunţat un mare succes! Primii 15 tineri plecaţi au beneficiat de un Program special de revenire şi angajare în Republica Moldova. Li s-au oferit 200 de euro, plata biletului spre casă şi, cică, li s-a găsit un loc de muncă. Am rămas mască. 15 tineri, 200 de euro… M-am simţit din nou micuţ, cu merele mele la şosea, iar maşinile trec, trec pe lângă mine, iar eu sper să dau barem un kilogram, să avem bani de pâine. Căci ce naiba faci cu 200 de euro la Chişinău? Mda, ca să parafrazez celebrul film de Oscar: Moldova nu este o ţară pentru tineri.