I-ați remarcat pe cei care se duc la pescuit costumați în echipament de camuflaj!? Numai ce mi-a trecut un asemenea „exemplar” pe sub ferestre. Carabina îi mai lipsea ori casca de oțel, cu virtuți anti-glonț. Aș înțelege, poate, de-ar merge să pescuiască undeva la munte, în ape repezi, să dea la păstrăvi - pești vigilenți, agili, sperioși. Dar, fără a-l întreba, știu că astăzi își va arunca, de fapt, momeala într-o baltă oarecare, unde peștii-s leneși, grași, nepăsători. Iar dacă aceștia mai suferă și de abulie sau de mal de vivre, oricum se agață singuri în ac, mânați de plictis și de pulsiuni autodistructive. ***Oamenii cheamă tramvaiele fluierând, tramvaiele stau la coadă pentru a-și disputa, în zgomot continuu de frâne, călătorii. Curg tone de tuș pentru a se imprima data și numărul cursei pe bilete. Eu stau în casă și măsor cum mă intoxic încet cu lecturi „obligatorii”. Viața mea e în cărți.
În tramvai, parfum dulceag de necurățenie cronică și de căldură emanată de trupuri în diverse stadii de descompunere. Cu câteva scaune înaintea mea, o fată tocmai ieșea din copilărie.
Până să ajung în oraș, n-am putut zări nimic prin geamul soios și aburit al tramvaiului. Am călătorit tăcuți și înfrigurați, economisind „combustibil”. „Vă serviți?”, mă întreabă frizerul cel cu alură de lăutar. Mă aștept dintr-o clipă într-alta să scoată de undeva cetera și s-o tânguiască prelung, între două forfecări, dar nu, nu-mi face deloc curte. Doar a fredonat și a bârfit nestingherit (de prezența mea) cu ceilalți colegi. Clienții, încremeniți pe scaune. Aer închis. Afară, rece, umezeală.
Pornesc dintr-o casă largă. Inși fără culoare mișună prin ceață către muncă. Nu simt nimic. Emoția stupidă a începutului mi se consumase în timpul nopții chinuite, întoarsă pe toate fețele, strivită sub coapsele mele tari, osoase. Când sub una, când sub alta.
Soarele anunțat pentru i e r i s-a mutat în a s t ă z i. O explozie tăcută, cu mult abur, efecte pirotehnice ieftine, și cerul i se deschise. Aștept cu răbdare ca pământului să i se zbicească iarăși pielea.***Din nou, căutat pentru crimă. Părinții conduc cercetările. Simt că, odată dovedit culpabil, ar fi primii care m-ar condamna. Ca să rezist, probabil, plăsmuirilor ostile ale visului, o voce „ajutătoare” îmi sugerează că pedeapsa mi-ar fi redusă dacă m-aș preda.
Nu puteam trece un test elementar de îndemânare. Nu suportam condescendența celui care mă pusese la încercare. Îndoiala lui apriorică. Remarcând că nu mă descurc, mi-a luat sarcina. Toleranța lui subită mă jignește, mă micșorează.
Dilatarea patologică a eului - strâns condiționată de „impactul deficiențelor parentale”, de traume.
Ajută-mă să uit, în pantaloni scurți, cu genunchii, așadar, dezveliți, dar fără semnele roșii de la căzături și degetele de la picioare - nu ciorapi, nu pardesiuri - degete slabe, degete late, degete uscate, mumificate de lumina ultravioletă. Așa trece un an. Ca și când cineva (un psihoterapeut, de pildă) ne-ar putea ajuta să uităm - nu ne ajută!
”situația analitică nu e identică situației infantile: mama este mai gratifiantă, analistul - mai frustrant”. (Bálint Mihály - psihanalist)***Se întâmplă să nu scriu zile de-a rândul și apoi să mă strămut cu totul, confortabil și mulțumit de mine, într-un fragmențel (e voie, la bărbați, cu diminutivele?) destul de bine întocmit, legat și obraznic - stil pe care am deja pretenția că mi l-am apropriat.