Cartușe pentru vânzători

Șocant. Vânzătorii moldoveni suferă de atavism. În cadrul prezentării mele la TEDxChișinău am încercat să comunic publicului că unul din motivele pentru care capitalismul moldovenesc șchiopătează este faptul că salariații nu se simt parte a companiei. Nu e treaba mea, e treaba șefului, cred ei. Și întorc spatele clientului căci nu le place să fie deranjați. Le place să citească detective de Dașa Donțova. Sau de Alexandra Marinina. Publicul părea să fie de acord. Numai că în public nu erau vânzători. Lor li se dedică acest articol.

De recent, am avut o revelație: nu e o idee tocmai rea să mă pricopesc cu un aparat care filtrează apa. Sunt un consumator înveterat de apă cu gaz și apă plată. Prin urmare, un filtru face bine la buget, și unde mai pui că poți folosi apa filtrată și la gătitul bucatelor. Important e să fie un filtru în care să am încredere. Am optat pentru o marcă englezească de filtru care-mi spune cât mai are de trăit cartușul, contabilizând necruțător fiecare deschidere a capacului. Dewberry, așa îl cheamă pe aparat, și-a câștigat locul lui sub lampa din bucătărie, însă nu înainte ca vâzătoarea să fie descusută de-a fir-păr despre performanța acestuia. Un filtru fără cartuș nu e altceva decât un simplu ulcior. Prin urmare e important să fiu aprovizionat bine-mersi cu cartușe care să-i fie pe plac acestui Dewberry.

- Da cartușe aveți întotdeauna în vânzare?

- O, da. Nu e nici o problemă.

Peste trei săptămâni îmi fac din nou apariția în magazin. Vreau cartușe, bineînțeles.

- Ne pare tare rău, dar tocmai s-au terminat.

- ??

- O să fie marți în vânzare. Am dat comandă la depozit. Dar puteți să mergeți la Soyuz să luați de acolo.

„Întotdeauna” este o chestie relativă. Iar până la magazinul Soyuz e nevoie de transport. Iar marți nu este o dată îndepărtată. Mai rabdă sărmanul Dewberry. Marți mă prezint în misiune.

- Cartușe pentru Dewberry…

- Ne pare rău… Dar puteți să mergeți la Soyuz să luați de acolo.

- Dar nu ați spus că o să aveți cartușe marți?

- Ba da, dar nu am primit de la depozit. La Soyuz…

- OK. Eu nu-s rău. Dar nu mi-ați spus anterior că aveți cartușe „întotdeauna”? Prin urmare, m-ați minițit?

- Мужчина, eu vă jur că până acum „întotdeauna” am avut…

Perfect. Din momentul în care am cumpărat aparatul, depozitul a început să saboteze vânzările. N-am ce-i face. Dacă Soyuz nu vine la mine, merge Mahomet la Soyuz. Iau un taxi. Am noroc. Cumpăr două cartușe de la Soyuz (ultimele în vânzare!!!) și mă întorc îngândurat acasă. Vânzătoarea a avut trei opțiuni: 1. Să facă comanda la depozit pentru cartușe Dewberry; 2. Știind că мужчина vine marți, să ceară să i se aducă cartușele de la Soyuz, care-i în aceiași rețea. 3. Să nu mintă, la urma urmei!

Nici una din cele trei opțiuni nu i-a trecut prin minte. Eu cred că acest tupeism se trage din vremurile sovietice când ne aflam sub dictatura deficitului, iar vânzătorii „de la bază” constituiau casta cea mai favorizată a societății. Vânzătorul are întotdeauna dreptate. Cumpărătorul e cel cu „nevoi”. În epoca de piață această manifestare de superioritate de castă nu are nici un rost. Pentru client trebuie să dai din coate sau cel puțin așa sugerează legea cererii și ofertei. Care funcționează fără ca să fie votată în parlament. Dar nu e fără flash back-uri. Codița sovietică îi crește vânzătorului moldovean dacă cumpărătorul se întâmplă să fie unul mai timid.

Atavism? Sau asta, sau e prea captivanta Dașa Donțova. Una din două.