Pe le 3 sau poate pe la 4 ani, la grădiniță a fost Victoraș. Noi ne iubeam și în semn de mare iubire el mă trăgea de cosițe, eu îi furam mașinuțele și nu i le dădeam înapoi, el mă trăgea de degetuțele la picioare cînd dormeam iar eu ajungeam să mă joc cu prietenele mele lîngă casuța unde se juca de obicei, ca să îl văd și să o fac pe indiferenta. Nimeni nu mă învățase că trebuie să fac așa, era un joc, palpitant pentru un copilaș micuț și prostuț ce eram, dar nu puteam să fiu sinceră nici atunci. Cine învață femeile să țese intrigi? Probabil că nimeni, asta este înscris în conștiința noastră la fel de adînc ca dorința femeilor de a avea prunci, de asta nu fuge nimeni, sau aproape nimeni. Femeile, fetele sau chiar copilele joacă după o serie de reguli jocul seducției. Suntem incapabile să fim sincere cu Ei, monologurile sincere sunt deci predestinate doar prietenelor care încearcă să descifreze reacțiile la tot ce construim noi. Și credețimă, cu un pic de ingeniozitate se fac așa strategii teribile încît pot să înspăimînte și pe cel mai sceptic dintre bărbați. Poate că ar fi mult mai simplu dacă cei doi ar avea abilitatea să fugă de mreaja țesută de ei și să discute, așa pur și simplu. Fără ”Sunt așa o gîsculiță, nu poți să mă ajuți?” preluată de la Scarlet O’Hara, folosită ca tertip la început, pînă la alimentarea permanentă a geloziei și adevăruri nespuse în curs. Viața femeilor ar căpăta un soi de transparență, deși ar deveni mult mai plictisitoare.
