Cine sunt mai iresponsabili comuniştii sau componentele AIE-2?

Cultul personalităţilor şi orgoliile personale sunt defectele principale ale actualei guvernări. Competiţia pentru funcţii şi “colonizarea” verticalei puterii menţinută, dar re-colorată după plecarea comuniştilor, reprezintă ţintele celor trei componente, vizate în particular (PLDM), fie în duet (a se citi: PL+PDM). Reformele sunt lăsate la o parte, pentru a începe reglarea de conturi între doi inamici vechi impuşi de circumstanţe să coalizeze – PL şi PLDM.

Discursul lui Filat şi-a avut efectul, şi anume cel de a se victimiza în cadrul Alianţei, prezentându-i pe Ghimpu, Lupu şi Plahotniuc într-o lumină cât mai nefastă, obţinând prin această poziţionare simpatiile locale şi cele ale partenerilor externi. Tonalitatea mesajului transmis de Filat a alertat însă pe democraţi şi liberali, care din punct de vedere imagistic se plasează pe un plan secundar, unul inferior faţă de PLDM. Taberele democraţilor şi liberalilor simt că pierd terenul, mai ales în contextul eventualelor alegeri repetate, ale căror probabilitate este tot mai puţin infirmată în spaţiul public.

Departe de realităţile socio-economice precare deasupra cărora oscilează Moldova, şi a seriozităţii pe care îl necesită dialogul cu Uniunea Europeană, taberele PLDM şi PL caută în mod intenţionat subiecte conflictuale pentru a-şi contura rivalitatea în cadrul Alianţei, pregătindu-şi spaţiu de manevră pentru şantaj reciproc. Succesiunea de conflicte generează neîncredere în interiorul guvernării, afectând considerabil cursul reformelor, a căror realizare depinde atât de stabilitatea politică, cât şi de coeziunea şi dispoziţia din cadrul guvernării.

Unii ar vedea iresponsabilitatea comuniştilor faţă de alegerea preşedintelui ţării ca origine a comportamentelor lipsite de simţul răspunderii de care dau dovadă acum formaţiunile din Alianţă. Realitatea este totuşi de altă natură, or, actul guvernării este în întregime pe contul AIE-2, excluzând orice participare a PCRM-ului. Piedica principală în înfăptuirea reformelor trebuie căutată în interiorul Alianţei, unde sunt intersectate şi suprapuse interese mult prea particulare, şi îndepărtate de interesul public şi cel naţional. Iar comuniştii, spre fericirea lor şi nenorocul inamicilor lor, îşi pierd treptat calitatea de “sperietoare” pentru opinia publică, având posibilitatea să revină pe scena politică.

Responsabilitatea pentru prezent şi Moldova în perspectivă o poartă actuala Alianţă şi fiecare partid în parte, şi în ultimul rând – opoziţia comunistă. Interesaţi în dispariţia “alianţei celor trei”, comuniştii s-au retras practic din viaţa politică activă, alimentând însă cu perseverenţă “speculaţiile” despre apropierea lor cu PLDM. De fapt, fără ajutorul lor se poate de înţeles atitudinea liberal-democraţilor, care sunt forţaţi să contrabalanseze “polul politic” format de partenerii de coaliţie. Procesul de (auto)excludere din formatul tripartit este firesc, deoarece pe plan politic orice coaliţie creează opoziţie. Astfel, acţiunile comune ale PDM şi PL împing PLDM-ul spre margini, fapt ce activează imediat principiul polarizării, în conformitate cu care liberal-democraţii sunt transferaţi de cealaltă parte a tandemului PDM-PL, unde se regăsesc şi comuniştii. În discursul său, Filat nuanţează această tendinţă spre reconfigurare, determinată de existenţa celor două tabere în limitele AIE-2.

În final, imposibilitatea alegerii preşedintelui rezultă în măsură egală din responsabilitatea scăzută a comuniştilor, cât şi din iresponsabilitatea crescândă a AIE-2, unde discursul este centrat pe re-aranjarea cadrului legal cât mai comod pentru realizarea propriilor interese, cu distribuirea funcţiilor înalte în stat conform calculelor interne foarte egoiste. În continuarea, exponenţii guvernării agravează situaţia, insistând pe alianţele locale, ale căror rost nu se întrevede reieşind din „coloristica” politică provincială.