de cateva zile incerc sa scriu …

… pe blogul meu, dar nu ma pot aduna. Nu pentru ca nu as avea ce sa scriu, dar m-am blocat un pic, pentru ca am inceput sa ma gandesc la Zina Zen . Am exact un an de cand am facut pe wordpress un loc in care am pus cateva notite mai vechi. Impinsa de Alina si intrebata insistent de Diana unde sa dea link cand vrea sa share-uiasca ceva. Scriu direct pe blog, nu redactez, o singura data am sters un post. Rar de tot recitesc ce am scris in spate. Daca recitesc, am reactii diferite: “De la Waw, eu am scris asta?” la “O, Doamne, unde e butonul de delete” .
Alexandrina mi-a zis iarna, cand “ma plangeam” ca poate unele randuri ajung si acolo unde eu nu vreau sa ajunga: “Asuma-ti-le!”
Si mi le-am asumat. Toate cuvintele, toate postarile, toti mucii insirati si emotiile primelor si ultimelor stari de bine sau de rau. Asta sunt eu. Cititi-ma sau apasati x-ul din partea dreapta de sus.
Cand am mai recitit din urma, mi-am dat seama de un lucru: unele chestii se bat cap in cap. Si nu minteam nici intr-o parte, nici in cealalta, si nici nu m-am schimbat dramatic de mult in cateva luni. Pur si simplu fiecare experienta a fost diferita si am simtit-o diferit, pentru ca si momentul a fost diferit. Idei diferite ma pocneau din senin, oameni veneau si plecau in mod diferit … Deci chiar e adevarat ca unica regula este ca nu exista reguli.
Asa ca, nu ma judecati: nu ma contrazic – pur si simplu lucrurile sunt diferite.
Existenta mea ca blog mi-a adus foarte multe momente frumoase. De la aprecierile noilor mei prieteni, la legarea de relatii frumoase in afara blogului. Iar eu, am invatat sa-mi asum cuvintele si sa nu ma tem de ce simt. Odata scris – e si asumat, nu ?
Cineva mi-a multumit. O colega m-a pupat intr-o dimineata. Vica m-a invitat sa fac vacanta cu ea, in Grecia. Dana imi dedica melodii . Prikandau ma face sa zambesc aproape tot timpul. Pe Anhelica imi vine s-o pun la rana. Violetik mi-a prezentat-o in timpul unui concert zgomotos pe Natalia .
Sunt multe momente frumoase pe care nu am cum sa le insir ca si cuvinte, intr-un font atat de banal.
In una din serile trecute, stateam cu 2 femei superbe la o ceainarie ascunsa intr-o curte verde, cu o ambianta de conac vechi, nobil, din vremuri cu manusi albe. Mirosea a flori, narghilea si multe feluri de ceaiuri. In asa conditii, orice discutie pare desprinsa dintr-un roman cu coperta din piele cafenie. O intalnire care te face sa zambesti, sa te relaxezi de-adevaratelea, sa te intinzi, discret, ca pisica de pe acoperisul vecin si sa opresti un pic timpul in loc, pentru ca poti! Nu ma mai grabesc nicaieri. Stau aici si povestim despre vieti, carti si vise. Si profit de fiecare minut (oprit in loc ), pentru ca, desi toate celelalte seri sunt placute, toti ceilalti mi-s dragi, dar uite ca nu pot opri timpul in loc in fiecare seara.
Una din fete, la “How are you?” nu raspunde cu “I’m fine, thank you bla bla bla”, ci cu “It’s a lovely day!”. Cealalta, desi-si petrece timpul printre oameni care folosesc un limbaj de fier, a sadit printre acesti oameni niste lalele.
Asta este Zina Zen. Aceeasi si diferita. Sadeste lalele si raspunde cu “It’s a lovely day!”