La o margine de lume

La marginea lumei. Într-un mic orașel provincial, cum sunt multe aruncate pe întinsurile fostului imperiu sovietic, și care se deosebește doar prin faptul că îl simt al meu. Un orășel al marilor mele trăiri, al refugiului. Un orășel gri, cu clădiri  de beton, cărora nici soarele și nici sutele de ferestre în spatele cărora se desfășoară sute de sorți umane nu le dă viața. Un orășel al multora, sau poate a nimănui. Aici unde moartea devine subiect de discuții pentru cîteva săptămîini iar nunțile doar pentru cîteva zile. Unde slabiciunea umană cu tente moldovenești desenează tablouri urîte ale mîndriei și construiește fațete de casă, imagini de oameni și mărci de mașini, doar pentru a crea decor a unei vieți luxoase dar lipsită de sens. Aici, pe străzi, dacă faci plimbare dintr-un capat al altuia a orașului ai să vezi zeci de chipuri cunoscute și curioase să afle ceva nou pentru o ulerioară discuție cu un alt cineva care de asemenea te cunoaște. E orășelul unde am întîlnit oameni deosebiți care mi-au marcat existența, pentru că există oameni care se rup din cotidian reușind să fie diferiți. Orașul ce este vegheat de o catedrală care în zori poartă în spate soarele care răsare. Orașul copilăriei și a adolescenței. Aici încerc să fug de mine. Sau să mă regăsesc. Pentru că aici timpul se mișcă altfel Și pînă și vocile pe care le aud au efect de calmare.