“In tot locul ma’nsoteste si de rele ma fereste”

Zilele trecute m-am speriat. Nu e vorba de o sperietura simpla, care trece cu scuipat in san sau inchis strans ochii. M-am speriat de-a binelea, cred ca am intrat chiar in panica. Aveam nod in gat, gol in stomac, inima batea ca nebuna si eu ma uitam speriata in jur, nu intelegeam ce e cu mine. De unde dezechilbrul asta… Ce se intampla: cu mine, cu ceilalti … Ne era nici PMS, nici criza lui “in jur de 30″, nici vreo revedere cu vreun indepartat om din trecutul colorat. Nu era teama, nu era premonitie … Simteam de parca am ratat ceva. Am adormit si am pierdut Ceva-ul vietii. Am lasat ultima sansa sa treaca pe langa mine. Nu era oboseala si nici nevoia de vacanta (:)). Incercam sa fac aceleasi lucruri: muzici bune, oameni calzi, salsa, cartea mea, casa mea, biroul meu, metroul meu, telefoanele cu md, mailurile trimise, cele doar scrise … Dar aveam totusi un nod in gat, care de’a naibii, nici nu cobora, nici nu urca, iar golul din stomac isi schimba doar forma … What the fuck? Aparent, totul era la locul lui. Dormeam bine, chiar am visat un lucru incredibil de frumos intr-o noapte …
Nu stiam ce sa fac, ca sa-mi dau seama ce anume mi se intampla. Simteam ca nu e de mers unde se duce autobusul 8 in Chisinau (:)), dar nici nu vroiam sa las totul pe seama timpului. Vindeca el, dar se mai intampla sa ai efecte adverse, uneori.
Asa ca, mi-am luat o hartie, un pix, si am scris tot ce nu am reusit sa fac. Ce am amanat. Ce e important. Poate m-am speriat ca am amanat niste lucruri?
Apoi, am pus mana pe telefon si am sunat. Poate e pentru ca ma gandesc zilnic la oameni si am impresia ca ei simt gandul meu, care, dupa parerea mea, ar trebui sa le incalzeasca sufletul … Fara ca eu sa fac gesturi materiale (nu i-am sunat chiar pe toti, dar sper ca pot comunica cu unii pe vechi – eu ma gandesc frumos la voi, si voi simtiti asta ).
Am vizitat o prietena. Poate e pentru ca vreau sa o vad de cateva saptamani dar picioarele mele mai degraba ma duc sa dansez decat sa o vizitez …
Desi e impotriva “politicii” mele, am iesit seara mult prea tarziu si am facut o plimbare. Ca sa fie si util si placut, m-am dus si la un hipermarket care lucreaza non-stop si am schimbat aromele mele. Foarte ciudat sa renunt cu atata usurinta la samponul, sapunul, deodorantul etc, pe care le foloseam de atata timp. Am schimbat tot (acuma, nu ma credeti nebuna ele s-au si terminat, nu le-am aruncat pe cele vechi ).
Dimineata – m-am trezit cu o dorinta mare de a avea invitati (mai ales ca e ziua cuiva maine si m-am gandit ca o surpriza gastronomica ar fi cel mai bun cadou).
Afara ploua, m-am trezit devreme, fara ceas, cu sete de a face curat, tort, muraturi etc. Ca un copil nerabdator, am iesit afara. Imi place sa ies afara cand ploua. Imi place mirosul ploii, ritmul, forma. Mirosea a frunze proaspat spalate, a copaci curati si a lene. Simteam un confort, de parca eram regina lumii. Nu erau masini, oamenii si-au anulat toate drumurile, iar eu – fericitul castigator al unui spectacol de lumini si sunete, stateam la adapost si zambeam.
M-am intors. Mi-au revenit simturile. Eram vie si stiam unde sunt si ce e cu mine. Nu am uitat ca am iesit, totusi, sa iau oua pentru crema de la tortul Napoleon.
Dupa ce am pus tortul in frigider (cam 6 ore dureaza sa faci un tort in ritm alert ) si am pregatiti tot ce-mi trebuie pentru invitatii mei, mi-am incercat noile arome din baie si am iesit din casa. Stiam unde vreau sa ajung (si repet: nu sunt nebuna ).
Fiecare are felul sau de a se ruga. Asta nu se invata. Te rogi inainte de examene, de interviuri. Te rogi cand ai incurcat ceva la serviciu, pana sa te cheme seful in biroul lui. Te rogi cand afli ca cineva are cancer. Te rogi cand afli ca a aparut vreun model nou de masina. Fiecare face cum poate, multumind, cerand iertare, in gand, siesi sau altcuiva, spovedindu-se la preot, scriind acatiste, aprinzand lumanari. “Credinta” are mai multe forme, unele sunt superstitii, unele sunt obisnuinte, unele sunt doar vorbe fara niciun continut sau legatura cu inima, cu parere de rau.
Eu am gasit un locsor in Bucuresti, in care imi place sa ma duc. Dar nu la slujba si nu cand e aglomerat. Este pur si simplu un loc linistit unde am dialogul meu cu Dumnezeu. Este un loc plin de calm, dar si de forta, plin de energie pozitiva, cu multe flori proaspete, inauntru si in curte. Calugarii citesc in soapta acatistele oamenilor. De fiecare data cineva se spovedeste, tot in soapta. Ai tot timpul din lume sa te gandesti la tine, la ai tai si ceilalti. Este un loc in care reusesc sa imi recunosc alegerile gresite, lucrurile prost facute sau vorbele rautacioase. Este un loc in care imi amintesc de o multime de oameni dragi. Este un loc din care plec impacata, dupa dialogul cu Dumnezeu. Este dialog pentru ca imi raspunde. Altfel, nu scapam de nodul din gat si golul din stomac (repet ca nu’s nebuna ).
Ca si alte lucruri importante, am amanat sa ma rog, din suflet, cu adevarat… Asta era cu mine.