Pe crucea mea

Veşnic ne plângem că viaţa este grea. Că acea cruce pe care trebuie să o ducem nu a fost calibrată după puterile noastre. Efectiv suntem nişte plângăcioşi. Nu avem bani. Nu suntem fericiţi. Avem prea mult de lucru. Nu avem de lucru. Am dat greş cu localul unde am cinat. Nu am primit cadoul potrivit. Viaţa nu este decât o succesiune de rateuri. Vai şi amar de capul nostru.

Îmi amintesc de o povestioară despre un tip care hojma se plângea de crucea lui. D-zeu sătul de atâtea ofticări, l-a apucat de umăr şi l-a întrebat, ce tot nu te ogoieşti, mă? La care tipul a început să-i reverse amarul mizerabilei sale vieţi. D-zeu, educat şi săritor la nevoie cum e, l-a dus la depozitul de cruci şi i-a permis necăjitului să-şi aleagă altă cruce, pe măsura puterilor. După ore de căutări, tipul a ochit o cruciţă micuţă, stilată şi când s-a apropiat să vadă numele de pe ea, s-a dezis numaidecât de ideea de o poseda. Era a celui mai bun prieten al său. A revenit la căutări şi în cele din urmă a găsit cea mai mică cruce. Ce surprins a mai fost să vadă că e tocmai a lui. Cea mai mică şi uşoară. De atunci nu a mai avut pretenţii la viaţă şi la bunul D-zeu.

Da, avem probleme de percepţie. Avem un sistem erodat de comparaţie. Comparaţie cu alte persoane, comparaţie dintre probleme mari şi mici, curente şi trecute. Uneori ne ofticăm de plictiseală, alteori de neştiinţă.

Acum sunt îndrăgostită de Kundera. Nu doar că e unul din autorii mei preferaţi, ci pentru că a descris cu iscusinţă ceea ce mă preocupă. El se tot întreba, ce-i mai bine – greutatea sau uşurătatea? Evident uşurătatea, am zice noi, că sună mai bine, mai uşor, mai aerian. Ba, se pare, că nu. Greutatea problemelor apasă, e o povară, însă destul ele să dispară, se risipeşte şi ceva din noi. Apare o uşurătate care devine insuportabilă. O relaţie dificilă, odată întreruptă îţi dă o uşurare de moment, după care „uşurarea” devine insuportabilă. Ştie omul ce spune. Poate chiar mai bine decât Murakami .

Azi e o zi frumoasă. Senină şi răcoroasă. Problemele care ieri păreau să mă marcheze enorm, nu sunt decât nişte puf de plop care a ars la prima scânteie. Pentru că ele nu sunt probleme reale. Sunt produsul imaginaţiei debordante. Am ajuns să cred asta pentru că ştiu că pot pierde. Uşor. Şi, indiferent de ce zice Kundera, apoi e tare greu.