Devii ceea ce dăruieşti
Eşti ceea ce gândeşti, ceea ce iubeşti (sau urăşti), ceea ce vorbeşti, ceea ce faci, şi mai ales ceea ce dăruieşti lumii. În vuietul din jurul nostru, trăindu-ne viaţa plină de prejudecăţi, politeţuri, reguli, artificialităţi, mode sau obiceiuri, de multe ori uităm adevăratul înţeles al lumii, sensul firesc, dumnezeiesc de profund şi de adevărat al vieţii noastre. Traiul nostru de fiecare zi devine un mecanism bine strunit de procurare a celor necesare, de exersare a plăcerii şi de evitare a durerii, ţintind mereu spre mai mult, mai bine, mai puternic, ca atletul din vechime. Prezentul ne plictiseşte, trecutul este deja istorie inutilă, viitorul de înspăimântă prin adâncul lui incert, şi eul nostru se lărgeşte mereu spre a primi tot mai mult, într-o necontenită nemulţumire de cele ce avem şi invidie pe cei ce au mai mult. Astfel poate fi caracterizată în câteva cuvinte zbaterea interioară a lumii de azi, în care realitatea a devenit nu tinderea spre cer, nu dorul nostru după infinit, cu privirea aţintită în jos, ca necuvântătoarele, pentru a observa, a stăpîni pământul şi a obţine plăcere din el. Dacă însă privim cu atenţie la veacurile dinaintea noastră, în care oamenii sfinţi au făurit istoria sfântă, prin jertfă, asceză, înţelepciune şi iubire de Dumnezeu şi de fraţi, putem vedea cum ei au suprimat în inima şi în mintea lor toată această iluzie concertată a lumii, toată strălucirea falsă a podoabelor ei, tot fardul de pe chipul lumii, pentru a vedea esenţialul acestei vieţi, adică clădirea vieţii veşnice. Putem astfel vedea că omul nu este o entitate absolută, definită total, impusă etic şi valoric de către cineva, ci este o umanitate unică într-o permanentă schimbare, înnoire, întoarcere, urcuş sau coborâre, devenire a ceea de gândeşte, vorbeşte şi mai ales face. Astfel, preocupările omului îl definesc, se extind metastatic în toată fiinţa lui, îi molipsesc toate părţile vieţii. Spre exemplu, despre un om de mare înţelepciune, un savant, geniu, profesor sau magistru, spunem: ăsta e un creier! Nu spunem numai că are creier, ci că el devine întreg şi integrator un creier, căci preocuparea lui pentru aprofundare, analiză şi sinteză îl transformă interior. La altul spunem: la ăsta numai gura-i de el, arătând că verbiajul inutil îl defineşte întreg. Cunosc un băieţaş de cartier, specialist în sustragerea banilor din poşetele doamnelor în vârstă care este poreclit „mânuţă", asta pentru că a devenit celebru prin prestidigitaţia sa infracţională. Alteori, când suntem foarte atenţi la ceea ce ni se spune, afimăm: „sunt numai ochi şi urechi". Văzul şi auzul au devenit totul în noi, ne-am extins competenţele simţuale în întregul organism. Ce altă dovadă de transformare a omului în ceea ce iubeşte şi face este faptul că unul dintre cei mai mari predicatori ai umanităţii, doctorul pocăinţei, atletul virtuţilor, apostolul misiunii în Biserică, Sfântul Ioan, Patriarhul Constntinopolului, a fost numit „Gură de Aur", pentru că a devenit întreg o voce plină de har a Bisericii, un glas pătrunzător prin care Cuvântul lui Dumnezeu a luat fiinţă în inimile oamenilor prin Evanghelie. Putem spune aşadar că Ioan Hrisostom este cu adevărat o Evanghelie vie a lui Dumnezeu, prezentă pe Sfintele Altare ale lumii, purtând în ea Lumina Cuvântului veşnic. Sfântul Macarie Egipteanul spune că omul trebuie să devină „numai privire", nu având o sută de ochi ca acea creatură mitologică, Argus din poveştile greceşti, ci fiind numai accesibilitate, transfer de lumină, transparenţă a harului, luminos prin minte şi prin inimă. Sfinţii văzători cu duhul, ştiind prin harul lui Dumnezeu cele ascunse, cele trecute şi cele viitoare, sunt semne ale faptului că omul credincios şi iubitor de Dumnezeu devine văzător al tainelor Lui: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Heruvimii cei cu ochi mulţi, care stau în slava Preasfintei Treimi sunt îngerii înţelepciunii adânci a lui Dumnezeu, ochii lor pătrunzându-I tainele infinte şi văzând adâncurile tainelor omeneşti. Hristos Mântuitorul a frânt şi a dăruit pâine Apostolilor spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu" şi a devenit prin Jertfa de Cruce, prin arderea de tot a iubirii Sale dumnezeieşti şi infinite, Pâinea cea veşnică, care Se dăruieşte lumii întregi: „Dumnezeule, Cel ce pe Pâinea cea cerească, pe Hrana a toată lumea, pe Domnul nostru Iisus Hristos, L-ai trimis ca Răscumpărător, Mântuitor şi Binefăcător..." se roagă preotul la acoperirea tainică a Cinstitelor Daruri din timpul Sfintei Liturghii. Aşadar eşti ceea ce gândeşti, ceea ce iubeşti (sau urăşti), ceea ce vorbeşti, ceea ce faci, şi mai ales ceea ce dăruieşti lumii.www.doxologia.ro
Sursa
2011-06-29 21:40:00