Nu pot să cred că se întimplă asta acum.Abia de am ieşit de pe băncile şcolii şi de fiecare dată cînd mă gîndesc la anii de şcoal mă apucă dorul de ei.
Şi simt un dor nebun de primul sărut de pe scara liceului, de acele bileţele de dragoste rebelă, mi-e dor de de colegi, mi-e dor de banca mea (in care am stat 2 ani alaturi de colegul si prietenul meu), de clasa mea, de distractie, copilarie, entuziasm, galagie si nebunie..Mi-e dor sa ma trezesc mai devreme si sa ajung prima in clasa pustie, ca sa vad cum rasaritul de soare inunda totul in lumina lui blanda…de la etajul 1 al liceului se vedea perfect cum se ridica soarele peste copaci dimineata..şi mi-e dor de şotiile de la orele de fizică sau de biologie, de perlele profesorilor şi de fuga de la lecţii…Mi-e dor de lecţiile de viaţă de la ora de romană.De bancile în care am desenat inimioare şi am visat cu ochii deschişi 3 ani.
Şi mi-e dor..mie, cînd spuneam că niciodată nu-mi va fi dor de şcoala în care am copilarit, în care 12 ani am fost copil, adolescent, matur…
Anii de liceu au un farmce aparte, de care, din păcate,nu devii conştient decît după ce aceştia pleacă si nu se mai intorc niciodată. Abia atunci îţi dai seama că i-ai iubit. Şi că n-o sa-i uiţi niciodata. Şi că niciodată n-o să-i mai întorci înapoi.
Dar voi purta in suflet toate amintirile şi Va port in suflet pe toti cei 22 de colegi cu care am impartit bune si rele timp de 3 ani de liceu.
