Remember: Gheorghe Vodă



OMUL CU ARIPI DE CASĂ, POETUL CU ARIPI CELESTE

(Din revista Sud-Est cultural, 2011, Nr.2)


La sosirea mea în Chişinău, printre scriitorii pe care i-am cunoscut, bineînţeles – mai întâi şi mai mult de la distanţă, la diferite manifestări literare, culturale sau la şedinţe de cenaclu, la care unii dintre ei apăreau ca protagonişti (eram student abia înmatriculat la Alma mater care, în acea perioadă, prin ciudăţenia cursurilor şi bizareriile unor lectori părea mai curând o Alta mater; deci, eram un învăţăcel şi nu îndrăzneam să mă prea bag în sufletul  condeierilor consacraţi), Gheorghe Vodă mi se arăta – aşa l-am înţeles de la bun început – ca un cavaler autentic, firesc, să zic, în comparaţie cu alţi colegi de-ai domniei sale, care de asemenea nu păreau lipsiţi de distincţia nobleţei comportamentale, însă dânşii arătau, parcă, mai puţin convingător, unii cam scorţoşi şi distanţi, alţii uşor caraghioşi prin băţoşenia lor, un altul – încercând să îmbine prestanţa cu scâncetul, cu lamentaţia păşunistă dusă până la smiorcăială de calicie, cu toate că, se părea, nu ar fi avut nevoie de auto-umilinţă, însă aceasta îi aducea „profit” – simpatia şi căinarea celor din jur. Adică, erau mai multe soiuri de cavalerism, însă Gheorghe Vodă se arăta cel mai conform cu legile şi ţinuta cavalerilor – elegant, uşor pedant, delicat în atitudini, deloc cu nasul pe sus, ca ăilalţi. Mai mult ca atât, Vodă părea un Don Quijote neobişnuit: cam scund (el însuşi îşi permitea să autoironizeze: „Un metru jumătate cu tot cu bască…”), acest cavaler părea să fie, concomitent, sieşi şi scutier, adică, în acelaşi timp – Don Quijote şi Sancho Panza.  Avea un pitoresc al său, într-o combinaţie de nobleţe rustică şi fineţe intelectuală. În acea perioadă, Gheorghe Vodă era în graţiile binemeritate ale mai tinerilor săi colegi, care îi apreciau în mod special anumite poeme din volumele „Ploaie fierbinte” (1967) şi „Aripi pentru Manole” (1969), secundul trebuind să se numească, precum îmi spune mai târziu autorul, „Aripi pentru cădere”, titlu care, însă, a fost respins de cenzura editorială, dat fiind că în URSS doar se înălţa, orice, şi nu cădea nimic. În subtexte vibra o atitudine ideatică temerară, însă cel puţin mie îmi plăcea şi stilistica metaforică a versului liber, căruia, pe atunci, abia de i se permitea să fie cultivat în atât de accidentata prozodie dintre Prut şi Nistru, unde continua să domine versificaţia rudimentară, toxică sub aspect ideologic, pe care mahării de la partid ţineau să o declare culme a realizărilor literaturii sovietice socialiste moldoveneşti. În prim-plan erau scoase bicisnicele, neajutoratele însăilări prozodice ale lui Darienco, Balţan sau Cruceniuc, Istru sau Lupan (acestor doi, care, ici-colea, aveau şi câte vreun text mai de Doamne ajută li se scoteau în evidenţă anume caraghioslâcul altor texte ca „Primăvara în Carpaţi”, „Pohoarnele” sau „Sat uitat” etc.), ba chiar Corneanu – încă! – şi nestăvilitul grafoman Barjanschi. Nu se putea şi fără o doamnă, Irina Stavschi (cu studii la Universitatea din Cernăuţi, însă – curios lucru! – cu optică realist-socialistă atât de partinică pro-kremliniană; e drept, la panegiricele pro-partinice o mai „ajuta” şi colega Agnesa Roşca)… Aceştia şi alţii – oameni buni, dar ca scriitori… Prea neputincioşi, unii, prea alunecoşi, alţii, modelul de şui, în sensul DEX de  – zvelt, subţire; îngust, mic; înalt, mlădios  – reprezentat, mai ales, de Bogdan Istru care, într-adevăr, arăta zvelt, subţire, înalt ca alcătuire trupească, şi îngust, mic, mlădios (în sensul de pliere oportunistă) în scris, din numele dumisale la naştere Bădărău ajungând pentru partinicii poruncitori un fel de Bă-dă-bine… Iar Andrei Lupan chiar părea să creadă în beneficiul prăpăstiilor date de bolşevici drept culmi, piscuri, ceea ce era cu atât mai regretabil, întrucât, în unele pagini, cel numit „Bătrânul Lupan” încă de pe la vârsta-i de 40-50 de ani, parcă ar fi învederat aptitudini poetice demne de atenţie… Dar, din nenorocire pentru autor, propriile aptitudini erau anihilate de propriile-i… atitudini… Oricât ar fi fost lustruite  „meritele operei” acestora, cine mai ştie de ei, de scrisul lor, ca şi de „proza” lui Barschi, Lipcan, Şleahu?... Astfel că poezia lui Gheorghe Vodă, dar şi cea a lui Ion Vatamanu sau Liviu Damian, venea în răspăr cu sforăitul versificat al tribunilor şi  cumularzilor acelor timpuri. (Da, poezia din acele timpuri… – pentru că, peste ani, au mai cedat şi unii  dintre cei care aduceau pe atunci un suflu înnoitor în stătuta literaturică rssm-istă, înrobindu-se slăbiciunilor de a plăcea sus, de a umbla la teme „etern la modă” – comuniste, comsomoliste, leniniste, de a scrie texte kilometrice care, se ştie, se plăteau din gros; de a încăleca tribune, duduind cu rime clamoroase…)Uniunea Scriitorilor se afla în actualul edificiu al Muzeului Naţional de Arte Plastice, care încă nu avea construită, adaptată arhitectural, „lipită”, jumătatea ei dinspre Casa Presei. Acolo, într-un birou, consultantul pentru poezie Gheorghe Vodă punea în discuţie manuscrisele pretendenţilor de a debuta editorial, de a păşi pe treapta a treia a promovării în spaţiul unei posibile cariere de scriitor, poate că şi avansarea într-un destin determinat, treapta. De ce a treia? Pentru că prima ar ţine de cele dintâi încercări literare propriu-zise, a doua treaptă – debutul în presă, a treia – debutul editorial. Eram invitaţi şi acceptaţi la şedinţe şi noi, cei ce lăsaseră deja două trepte „în spate”, numele cărora figura ici-acolo în vreo publicaţie periodică. Bineînţeles, presupuneam că, odată şi odată, voi trece şi eu prin acel birou în care poetul, cavalerul Gheorghe Vodă, îmi va pune în discuţie manuscrisul pre-primordiului editorial. Astfel, când a fost să încropesc acea posibilă carte ce ţintea colecţia „Debut”, căreia i se mai spunea şi „De băut”, mă gândeam cum să-mi fac eu curajul să o prezint „la secţie”. Odată, mai bine zis la începutul de toamnă al anului 1974, pe când mă plimbam, făcând turul Lacului din Valea Morilor – azi, al comsomoliştilor – atunci, la terasa cafenelei „Rândunica” din perimetrul EREN (expoziţia realizărilor economiei naţionale), îl văd pe Gheorghe Vodă stând la masă cu soţia sa, actriţa Eugenia Vodă-Mocreac, pe care o cunoşteam din mai multe spectacole la Teatrul „Luceafărul”, mai ştiind că doamna se născuse şi învăţase în satul Vadul lui Leca de pe Răut, ce se află cam la 3 kilometri de Negurenii mei de baştină. În fine, îmi iau curajul să mă apropii şi, cerându-mi scuzele de rigoare, îndrăznesc să deranjez poetul, spunându-i, cam fâstâcit, despre grandioasele mele planuri ne-cincinale: să-i prezint manuscrisul etc. Cavalerul Vodă mi-a răspuns prin distinse şi destinse formule de politeţe, pe care, de altfel, i le ştiam deja fireşti; îmi spune că mă cunoaşte din unele texte publicate în presă şi că nu există nicio problemă şi aşteaptă să prezint manuscrisul la secţia de poezie a USM. În toamnă adâncă, am făcut acest lucru, după care mă pomenesc cu o propunere care mă surprinse: poetul Gheorghe Vodă îmi… cerea îngăduinţa să-mi prezinte în revista „Nistru” un grupaj de versuri, pe care să-l însoţească cu câteva gânduri care, eventual, ar putea intra şi în prefaţa viitoarei mele cărţi de debut, bineînţeles dacă accept etc. Cum să nu accept?! Eram foarte bucuros, dar – de ce aş ascunde-o? – şi măgulit, pentru că iată, unul dintre cei mai buni poeţi, Gheorghe Vodă, se oferă să etc. Grupajul prefaţat de Cavalerul de Văleni a apărut în primul număr al revistei „Nistru” din 1975, incluzând şi poemul „Cuvinte şi anotimpuri”, cu care avea să se încheia cartea mea de debut „Aripă lumină”, publicată în anul următor. Peste vreo zece ani, mai precis – în noiembrie 1984, într-un interviu pe care i l-am solicitat, Gheorghe Vodă, şeful secţiei poezie, care punea în discuţie viitoarele cărţi ale tinerilor, mărturisea: „A citi un manuscris de versuri e mult mai interesant decât o carte gata, pentru că ai în faţă o alcătuire ce nu a trecut prin teascurile tiparniţei şi tu eşti primul care afli tainele scrise ale unui suflet vinovat de poezie. E mult, e puţin, important este să fie prezentă poezia. Când o descoperi, te bucuri. Lumea, văzută cu ochii îndrăgostiţi ai tânărului poet, este totdeauna încântătoare”.De la publicaţia din revista „Nistru” încolo, Gheorghe Vodă mi-a devenit generosul filotim care avea să mă susţină totdeauna când simţea el nevoia că ar trebui să o facă sau atunci când veneam eu din nou cu vreo rugăminte întru „clintirea carului din loc”. Astfel se întâmplă şi în 1984, an pre-perestroica, dar în care adiau, tăios, ecourile activităţii fostului secretar general (etc.) Iuri Andropov, kagb-istul acerb, cerber şef, ce declanşase în URSS o adevărată teroare faţă de ceea ce s-ar numi gândirea liberă. Satrapul murise în februarie 1984, lumea a stat cât a stat la cumpănă, apoi a început să dea semne de viaţă, încât prinse a se înteţi disperarea ce trecea în agonie a ideologiei comuniste, astfel că în post-andopovismul se strângea în continuare şurubul, pârghia acţionând-o cenzura de orice fel şi la toate nivelurile. În ce priveşte scriitorii, se redusese substanţial cantitatea de hârtie pentru edituri, se micşorase titlurile din planurile editoriale, se mărise lupa ciclopului holbat al cenzurii, cărţile apăreau în condiţii anoste, improvizate, s-ar putea spune.  Astfel, şi mie, autorului care nu mai eram la prima sau chiar a doua carte, pentru volumul ce trebuia să apară la început de 1985 mi s-a cerut  (din nou, ca la debut!) – de „siguranţă”! – o prefaţă a unui confrate consacrat. Aşa era mai fără risc pentru redactorul-şef, pentru directorul  ed. „Literatura artistică” ce-şi luau măsuri de precauţie.  Prin urmare, cartea trebuie să plece la tipar, dar – brusc! – mi se cere (ca şi cum… retroactiv!) prefaţa!...  Ce-i de făcut? Cine să scrie o prefaţă în timp atât de scurt? În caz de amânare a prefeţei, nu se mai putea şti când va putea să apară cartea…. După ce-mi mai revin din uluiala cauzată de inopinata cerinţă a editorilor, bineînţeles că mă gândesc la filotimul meu, la generosul cavaler Gheorghe Vodă, să mă ajute şi de această dată. Nenea Gicu acceptă, convenim că, până vineri, la ora cutare, am prefaţa la „Formula de politeţe”! Numai că spre seara de vineri poetul îmi telefonează de la… hotelul din Străşeni! Cică, s-a retras acolo, să folosească pentru scris sâmbăta şi duminica pe care le avea în faţă, dar nu a uitat de prefaţă, astfel că, până ajung eu la Străşeni, el poate chiar reuşeşte să o ducă la bun sfârşit. Era deja toamnă târzie. Parcurg cei peste 30 de kilometri până la Străşeni, la hotel aflu camera închiriată de Gheorghe Vodă, bat la uşă, aud un „Da” blând, intru şi – ce-mi văd ochii? – poetul, cu un pled pe umeri, stă aplecat la masă. Era deja destul de răcoare, hotelul încă nu se încălzea, iar Gheorghe Vodă migălea la prefaţa pe care trebuia să o duc la editură. „Leule, mai am nevoie de ceva timp, de vreo jumătate de oră, şi închei”, mă pune la curent filotimul, iar eu îi spun că aştept jos, la bar, unde, într-adevăr, peste un timp apare şi venerabilul coleg cu textul-manuscris care, probabil, şi astăzi, poate fi  găsit în arhivele fostei edituri „Literatura artistică”. Se spunea în prefaţă că „Formula de politeţe”: „va pune creierul la muncă, va bucura şi adânci sufletul, îl va împlini cu imagini concrete, exprimate artistic cu har şi dăruire, poezia fiind mijloc de apropiere şi comunicare între oameni…”Prin ani, mi-a fost dat să merg la întâlnirile cu cititorii împreună cu Gheorghe Vodă, despre unele dintre ele lăsând mărturii scrise atât domnia sa, cât şi eu. La una dintre ele, sau după, mi-a spus că scrie la un jurnal cu Moş (ulterior: domnul) Pasăre, dezvăluirea „oficială” făcând-o într-un dialogul al nostru din 1984, pe care aveam să-l public, iniţial, în hebdomadarul USM, iar peste cinci ani – în volumul de dialoguri Răspuns şi răspundere: „Deocamdată mă aflu în compania lui Moş Pasăre, pe care îl „urmăresc” pretutindeni pe unde se consumă el, cu intenţia ca mai apoi să-l adun într-o carte: Moş Pasăre, omul cu aripi de casă”. Aceasta nu putea să fie pentru mine chiar o noutate, dat fiind că vedeam că poetul e mereu „la pândă”, cu blocnotesul la îndemână şi nu cu unul de duzină, ci oarecum ales, aspectuos, să zic. Lua note în orice situaţie, iar alteori, în împrejurări propice confidenţelor inter-scriitoriceşti, citea colegilor din ce avea în caietele respective, eu memorizând o întreagă succesiune a lor, ce dovedea migala cu care le completa.  Cred că motto-ul tuturor caietelor de note lăsate în urma sa de Gheorghe Vodă ar putea fi unul pe care îl extrag din dialogul amintit, unde, implicit, apare referinţa la fragmetarismul de la care purcede autorul pentru a ajunge la întreg: „A purta un gând, o idee, o imagine, a trăi îndelung cu inima şi cugetul, ca apoi să te „închizi” de unul singur şi să munceşti până la mântuirea trupului de cuvinte, spre a reuşi să zideşti totul ce ai văzut în deschiderea ceea a lumii, de scurtă durată, înseamnă a crede că ai stăpânit inspiraţia ce venise doar să te viziteze”. În acelaşi context al caleidoscopicului ce tinde să ajungă la conţinut închegat şi formă împlinită se înscria şi o altă remarcă: „A vedea, şi nu doar a privi, a gândi, şi nu doar a contempla, a fi activ cu toate simţurile şi în continuă acumulare de cunoştinţe de viaţă”. Eu unul sunt sigur că, atunci când venea să-l viziteze inspiraţia, Gheorghe Vodă „o ademenea” şi cu boabele-note din caietele sale „de campanie”, sau, nu este exclus, imprevizibila şi capricioasa inspiraţie putea emana chiar dintre notele răzleţe, dintre filele acelor blocnotesuri pe care nenea Gicu le avea mereu la îndemână.Apelativul constant folosit de Vodă  era: „Leule, salut!” Leule şi gata, chiar daca numele celui căruia i se adresa era Gavril sau Sisoie, Silvestru sau Jonh etc. Calificativul avea o funcţionalitate dublă: măgulea, parcă, pe cel ce se auzea strigat cu „Leule!” şi îl scutea pe nenea Gicu de a se interesa în mod special cum îl cheamă pe cutare sau să-şi frământe creierul să-şi amintească prenumele vreunui coleg mai tânăr, pe care încă nu şi-l imprimase ferm în materia cenuşie. Odată ajunşi la partea superioară a corpului, capul, să ne amintim că, în momente de oarece tandreţe colegială, la masă, după un clătici-tărici, nenea Gicu îşi provoca partenerul de dialog şi empatie reciprocă la un salut-intermezzo original: ciocnirea (uşoară, bineînţeles) de trei ori a frunţilor. În genere, era un jovial, aproape un ghiduş mereu tânăr, căruia îi plăcea să glumească şi care nu se supăra, când cineva săgeta spirit la adresa lui. Pornind de la autoironie, adică cea pe seama celui înalt „de un metru jumătate cu tot cu bască”, nenea Gicu nu-şi cruţa semenii, în special pe cei scunzi care, săltaţi din interior de un orgoliu de a fi uriaşi, apelau la diverse metode, cu adevărat hazlii, care să le sporească statura. Cea mai la îndemână era să-şi comande pantofi cu tocuri exagerate, de până la zece, dacă nu şi mai mulţi centimetri. Astfel că, de nenumărate ori, la terasa de la casa scriitorilor, firescul, autenticul, regizorul dar şi  actorul Gheorghe Vodă dădea câte un mic spectacol, imitându-i pe „bărbaţii” cu tocurile cât pentru trei perechi de încălţări aplicate pantofilor pe care îi aveau în picioare. Caricaturile cele mai reuşite (mers nefiresc, împiedicat, deformat de înălţimea tocurilor) se refereau la un fost custode la Muzeul de Literatură, la un cântăreţ de estradă şi la un poet mărunt (nu numai la stat) ce avansa vertiginos pe scara extraliterară, agreat la partid şi de „planetariu”, precum era pe atunci numită reşedinţa kgb-ului socialist moldovenesc multilateral tentacular. Vodă era printre cei care păstrase în memorie mai multe întâmplări hazlii, protagonistul cărora fusese poetul I. B., celebru în anecdotica scriitoricească prutonistreană, fiind dintre cei care citise nici mai puţin, nici mai mult decât scrisese el însuşi. Ar fi fost la mijloc un perpetuum mobile al suficienţei de sine a omului talentat, dar care fugea de carte ca diavolul de tămâie. Mizanscenele şi istorioarele delicat-picante ale vălenaşului (îi plăcea acest nume, filat din cel al satului de unde purcese în lume şi literatură: Văleni; eu i-aş zice Vălenii de Prut, ca element în pandantul cu Vălenii de Munte) nu o singură dată au dat sarea şi piperul şuietelor noastre de la terasa US, ca şi cum… terasând subiectele şi predicatele stimulate de ţoiul de rachiu sau de paharul cu vin. A rămas celebru „registrul” formulat de nenea Gicu Vodă în ce priveşte gradele de urcare şi coborâre a tăriei în om: „Un clătici, un tărici şi un clătinici.” Bineînţeles, vorbele de duh sau verbocreaţiile lui Vodă mai şi întristau pe unii prieteni, cum s-a întâmplat în cazul când din numele a doi colegi-responsabili la USM a făcut-contaminat unul singur: din Boţu (Pavel, preşedintele) şi Busuioc (Aureliu, secretarul) a sintetizat, cu subtext: Boţuioc, cam supărându-l pe primul care, în virtutea cumulării mai multor împuterniciri partinico-obşteşti, absenta (ioc!) ba într-un loc, ba în altul, pe care trebuia să le onoreze cu prezenţa. Lipsea cu zilele, chiar cu săptămânile şi de la USM. În ce-l priveşte pe Aureliu Busuioc, el era precum e şi astăzi: mereu cu replica sau epigrama la îndemână, unele dintre care ţin, fără îndoială, de  miezul unei posibile antologii a spiritului juvenalian panromânesc. (Astăzi, când ne amintim de acea verbocreaţie, Busuioc zice despre Vodă: „Ce, ar fi trebuit să-l spânzur?...” – în această gravă frază pulsând anume jovialitatea.) Sau mereu reluatul îndemn al lui nenea Gicu (prenume cu care şi-a semnat, de altfel, primele versuri): „Fraţilor,/ daţi mâncare raţelor, / pentru că ele nouă/ ne dau ouă!” Îndemn care, la agapele noastre, venea ad hoc sau hodoronc-tronc, pentru că lansarea unei glume nu are, obligatoriu, un plasament cauzal strict definit. Dar, important, acest îndemn Vodă parcă şi l-ar fi adresat sieşi, după care se ridica de la masă, închina clătiniciul, apoi o lua cătinel-agale spre casă. Alteori, pleca englezeşte şi unii dintre noi remarcam ceva mai târziu absenţa-i: scădeau considerabil proporţiile de sare şi piper în agape.În genere, Gheorghe Vodă era unul din oamenii cei mai informaţi despre cursul evenimentelor la Uniunea Scriitorilor şi prin împrejurimile ei. Astfel că, odată, – să fi fost în toamna anului 1991 – îmi telefonează, întrebându-mă dacă am auzit de frăţia… Păi, ce să zic?... Tac câteva clipe, descumpănit oarecum, pentru că atunci toţi umblau cu diverse slogane legate de frăţie… Apoi spun franc că nu ştiu la ce s-ar referi anume. „Aşa se numeşte noua uniune a scriitorilor… de alternativă”, concretizează Vodă, apoi iar păstrează o pauză, pe care tot el avea să o întrerupă, spunând că…Despre ce era, totuşi, vorba?... Astăzi nu sunt mulţi cei care îşi amintesc de faptul – e drept, cam neplăcut, jenant, – că prima intenţia – agresivă, gravă! – de divizare a Uniunii Scriitorilor din Moldova nu a pornit de la N. Savostin sau C. Munteanu. Aceştia au fost secunzii, peste ani. Prima tentativă a venit – vă amintiţi? – de la vreo două-trei perechi de patriotarzi clamoroşi care, nemulţumiţi de rezultatele alegerilor din toamna anului 1990 la USM, au început să se revolte, să ceară bani din dreapta, din stânga, pentru a forma o USM de alternativă, pe care au botezat-o „interN-Naţional-româneşte” Frăţia, pentru că în ea recrutase şi iliescieni şi verdeţi din dreapta Prutului. Sponsorizările „din dreapta” nu au venit, în schimb i-a susţinut stânga, inclusiv Verdeţ, banii fiind alocaţi, din fonduri speciale (ca şi oculte), şi de generosul „revoluţionar” Ion Iliescu. Era foarte curios acest struţocămilism (Vodă disociase, zicând: „Struţii şi cămila”, punând aici un subînţeles la… vedere!). Precum spuneam, se adunaseră în Frăţia (de fapt, mai mult la… telefon) vreo 7-11 condeieri ce se considerau buricul nedreptăţit al literaturii române din Moldova Estică, uimiţi că – să vezi surpriză! – după adunarea generală din toamna anului 1990 ei nu se regăsiseră în  componenţa Comitetului de Conducere al USM! Ei, care până atunci fuseseră non-stop – stop!, nu mai sunt la cârmă! Iar unul dintre ei care, în acea vreme, se plimbase cu vaporul pe oarecare mare, chiar lansă gogomănie precum că eu m-aş fi… auto-ales secretar al USM! Vorbă să fie, cum să te auto-alegi secretar (alias vicepreşedinte, după acea adunare şi modificare de statut), dacă funcţia nu e una eligibilă, ci în ea este numit cel propus de noul preşedinte al USM?! Ei bine, preşedintele de atunci, Mihai Cimpoi, m-a solicitat, însă eu nu prea mă rupeam să vin „diriguitor” la USM. La un moment dat îmi spune că m-a şi pus în salariu, aşa că să mă prezint… În fine, „Frăţiei” nu-i convenea nici Cimpoi (ce timpuri!), nici Suceveanu, cu care eram în trio. Astfel că nemulţumiţii iau nişte bani de la tov. Iliescu, încropesc „uniunea alternativa”, încât lumea mai să creadă că dânşii vor declanşa o activitate de Doamne, Doamne! – aţine-te, scriitorime, de  pe ambele maluri ale Prutului!! Numai că sfârâiacul ăla nu a durat mult, foarte curând „Frăţia” înduşmănindu-se în propriul sân şi, bineînţeles, destrămându-se cu brio. Peste ani, maestrul şi prietenul Cezar Ivănescu, poet distins care, din eroare, se pomenise şi el printre „fondatorii” pramatiei de alternativă, îmi spunea cu destul umor: „Păi, monşer, frăţia aia a noastră scriitoricească a durat cât au exista ceva bani, pe care îi oferise Iliescu. Dar de cum doamna – ştii despre cine e vorba – a fituit suma, a scăzut şi entuziasmul de alternativă… Ei s-au dus care pe la Verdeţ, care pe la Vadim, iar eu – la masa mea de lucru… Asta a fost”. (Într-adevăr, cum putea să fie Cezar Ivănescu cu cei care fituiau banii de la Iliescu, dacă minerii chemaţi de Iliescu în Bucrueşti în iunie 1990 au desfigurat Poetul în  bătaie, dând în el cu bâtele, băgându-l în spital?...) Mda, astăzi „înfrăţiţilor alternativi” de atunci nu le convine să-şi amintească de grozava lor ispravă, de formidabilul lor sfârâiac… – al  pretinşilor democraţi nevoie mare, patriotarzilor clamoroşi care pe stânga Prutului se dădeau de anticomunişti, iar în dreapta se aruncaseră în braţele celor care îi glorificaseră în draci pe Ceauşescu, dând dovadă de un zel pupincurist stahanovist!Exact la unii din încropitorii prutonistreni de „Frăţie”… alternativă se referă în memoriile sale Adrian Marino, constatând lamentabila lor capotare în contextul valoric general românesc: „De unde o decepţie şi o ură cumplite. A urmat un comportament abuziv, de pretinşi tribuni naţionali, oficiali, de serviciu la tot felul de ceremonii cvasiacademice. O psihologie de parveniţi, absolut insuportabilă. Biata cultură basarabeană apărată de astfel de carierişti provinciali-megalomani. Puşi pe căpătuială în România…” Ei bine, dl Marino ar fi putut prinde între ghilimele chestia cu „apărarea”, pentru că, la rândul ei, cultura deja vroia să se apere de ei, de impostori – astfel, atunci când scriitorii oneşti nu au răspuns îndemnului perfid de a adera la sfârâiacul alternativ „Frăţia”, acesta a fost deja un prim semn că, de fapt, însăşi cultura din Moldova Estică a simţit necesitatea să se apere de atare specimene ce veneau cu deocheatele iniţiative ale dezbinării, cu scopul egoist de a-şi satisface bolnavele orgolii exagerate, insaţiabile. Din călătoriile, deloc puţine, pe care mi s-a întâmplat să le punem la cale împreună cu Gheorghe Vodă, a fost şi cea făcută la Văleni, unde am poposit la sora şi la cumnatul domniei sale. Atunci, ne întorceam de la Galaţi şi, trecând podul pe la Oancea-Cahul (punctul vamal Giugiuleşti-Galaţi încă nu fusese deschis), am luat-o la dreapta, din nou spre sud. Şi, făcând acel drum, cum să nu-ţi aminteşti de un excepţional poem pe care Vodă îl scrisese cu  câteva decenii în urmă, intitulat: „La sud e patria mea”. Nu era simplu să te proiectezi astfel ca apartenenţă, deoarece pe atunci omul sovietic, oriunde ar fi locuit el, în Ţările Baltice sau în Siberia, trebuiau să invoce o singură patrie: Uniunea Sovietică şi nicidecum una… locală, personală, ce ducea la gânduri „necurate” din punct de vedere ideologice, internaţionaliste etc.  Deloc întâmplător am invocat Galaţiul – de acest oraş Gheorghe Vodă era foarte mult legat sufleteşte, povestindu-ne cum l-a văzut el în copilărie, unde mergea cu tatăl dumisale ce ducea şi vindea acolo vin bun de Văleni. Plus că şi gălăţenii l-au îndrăgit foarte mult pe nenea Gicu şi se veseleau mult în baza micilor ciudăţenii pe care ni le învedera venerabilul coleg. Astfel, odată, când să ne cazăm la hotel (pare-se se numea „Faleza” sau, poate, „Dunărea”), Domnul Pasăre, poetul Gheorghe Vodă, declară că el nu doreşte să locuiască într-o cameră cazonă şi va (ră)mâne în automobil, în „Volga” cu care sosisem de la Chişinău. La început, gazdele au rămas descumpănite, încercând în fel şi chip să afle dacă nu care cumva musafirul e supărat de ceva, dacă etc. Nu, nu, poetul pur şi simplu dorea să doarmă în maşină, să vadă luna peste Galaţi, peste valurile Dunării. Astfel că, chiar faţă de noi, şi-a aşezat frumuşel pantalonii la dungă pe speteaza banchetei din faţă, şi-a îmbrăcat pijamaua şi, precum era de statură… potrivită, de „un metru jumătate cu tot cu bască”, s-a acomodat perfect pe bancheta din spate a automobilului relativ spaţios. De atunci, an de an, când ne revedeam cu prietenii gălăţeni – poeţii Ion Chiric şi Sterian Vicol, prozatorul Constantin Vremuleţ (ce nume! Şi ce… vremuleţuri mai erau pe atunci, nene Gicu!), editorii Dan Mihăiescu şi Mircea Mihai, cu şeful de la cultură Horaţiu Mazilu, cu importantul poet român, ieşeanul Ioanid Romanescu, ei ne tot ispiteau, reluând motivul – „Cum a fost cu măria sa Vodă?”, iar alţii îşi aminteau, „pe viu” (fuseseră martori) cu multă simpatie şi voioşie de acea găzduire automobilistică a Domnului Pasăre cu care, de altfel, de mai multe ori am văzut, primăverile, cum înflorea magnolia la Galaţi, în grădina „Casei artelor”, vizavi de Teatrul Naţional pe scena căruia, câţiva ani, a evoluat şi actriţa chişinăuiană Dina Cocea şi unde mai evoluează în continuare soţii Veronica şi Petrică Păpuşă, actriţa Svetlana Friptu, chişinăuieni şi ei, stabiliţi definitiv în acel spaţiu cultural de porto-fanco danubian.Din mai multe episoade minunate, curioase, unele chiar extraordinare care mi s-au întâmplat în compania filotimului Gheorghe Vodă, reamintesc unul pe care îl împart egal întru memoria sa şi cea a altui mare regretat Ion Vatamanu, poet şi om spectaculos-tumultuos. Pur şi simplu episodul are un farmec aparte şi merită reamintit aici, la masa umbrelor, la masa tăcerii. E un episod in extenso ce s-a derulat între punctul A – satul Mândreşti şi punctul B – centrul raional Teleneşti.  Astfel, prin 1975 sau ’76, poate, venisem aici, acolo, cu televiziunea – scriitori, oameni de artă, ansamblul „Folclor” – la întâlnire „cu truditorii satelor”. Dintr-ai noştri, condeierii, eram cu Ion C. Ciobanu, Gheorghe Vodă şi, spuneam, spectaculosul, tumultosul Ion Vatamanu cel cu chip statuar, byronian pe atunci, la vârsta-i de patruzeci de ani. (Uite, tandemul Vatamanu–Vodă ne duce din nou spre invocarea celebrului duo cervantesian Quijote-Panza…)  Eram acolo ca să ne întâlnim cu locuitorii satului Mândreşti, vatră  aflată la 8 kilometri de Teleneşti, orăşel în hotelul căruia fuseserăm cazaţi. Pentru că, o zi, trebuia să repetăm spectacolul radioasei întâlniri, iar a doua zi – să imprimăm. Astfel că, la Mândreşti, repetam în casa de cultură. Obositor, cu reluări nenumărate, imprecizii, bâlbe, stângăcii şi altele de felul acesta. Dar şi cu reprize de destindere, de voie bună. Să zicem, Ion Vatamau, nu o singură dată ghiduş şi el, bun să se dea în spectacol, a aflat care e bâlbâitul satului şi, când trecea printre oamenii din casa de cultură, să stea de vorbă cu ei – camera filma! – se oprea cu microfonul, mai pe îndelete, pentru un „dialog” cu bietul tânăr care mai că nu putea lega două cuvinte coerente, ceea ce înveselea nespus publicul-participant şi dispera realizatorii emisiunii. Unde mai punem că, pe atunci, omul satului se temea de microfon, mai că făcea, bietul, pe el în faţa camerei de filmat. Aşa a fost. Ei bine, cât repetarăm noi în casa de cultură, afară se lăsase iarna adevărată, cu o ninsoare, cu o zăpadă care nu pot fi invocate decât cu un truism: ca în basme, cum s-ar zice. Ieşim, mesim, revenim, repetăm iar, ne încălzim cu un pahar-două, iar la un moment dat colegul Ion Vatamanu face către mai marele satului, preşedintele de soviet sătesc: „Aveţi o sanie cu cai frumoşi, mândri?” Cum să nu se găsească la Mândreşti aşa ceva? Sigur că da! (În caz contrar, trebuie să schimbi numele satului, nu alta...) Astfel că foarte curând eram urcaţi în fânul din coşul unei sănii cu trăpaşii ce aveau gâturi de lebede... cabaline – Vodă, Vatamanu, preşedintele şi subsemnatul. Facem turul satului, suim, coborâm pe relieful colină-defileu a localităţii de codru, de două, trei sau, posibil, de patru ori Vatamanu sau Vodă zicând: „Opriţi aici!” La una din opriri, intrăm în casa aleasă ce era a unei familii tinere, care intrase în noua locuinţă vara trecută. Avea doi copii, familia. Lăsăm, cu autograf, câte o carte. Stăpânul, bineînţeles, nu avea numai casă, ci şi beci. Etcetera. Şi tot aşa, mai „năvălim” şi prin alte gospodării. Era deja târziu. În una din case dăm de Vasile Iovu şi de alţi colegi de-ai săi din orchestra „Folclor”, care îi ziceau din nai, vioară şi alte unelte fermecătoare. Bu-u-n! Stăm cu ei, mai cântăm. Se face miez de noapte. Trece de el. Ţin minte sigur – se făcuse aproape de ora două. Spre dimineaţă, adică. Preşedintele ne propune să ne cazeze, de mas, într-o casă de gospodari. Dar, ţi-ai găsit! Spectaculosul şi imprevizibilul coleg Ion Vatamanu unde face, dezaprobator, ferm: „Nu, noi mergem la hotel, la Teleneşti!” Cum, la ora asta?... Dar, mă rog, dacă musafirii insistă, preşedintele cheamă o maşină. „Nici un fel de maşină!” face iar Vatamanu. „Mergem pe jos!” Oamenii buni şi primitori rămân cu gura căscată... Şi de uimire, şi de somn. Mai încearcă să ne convingă că, tovarăşi scriitori, până la Teleneşti sunt 8 kilometri distanţă, e iarnă, e aproape trecut de două spre dimineaţă, e... Nu, Vatamanu nu cedează. Lui Vodă şi mie – ce ne rămâne, decât să fim solidari cu surprinzătorul, spectaculosul nostru coleg şi inegalabil prieten? Prin urmare, sania ne scoate la marginea Mândreştilor, de unde noi, trei crai, o luăm spre Teleneşti. Noapte – nimic de zis – frumoasă, cu lună. Geroasă. Dar aceasta contează mai puţin – vinul fusese bun şi la discreţie. Numai că e cam lunecuş. Ion Vatamanu, cel mai înalt dintre noi, avea, bineînţeles, pasul pe potriva staturii. Pe când nenea Gicu, Gheorghe Vodă, filotimul meu, cam rămâne în urmă. Din când în când, îl auzim râzând. Păi, aluneca şi cădea. Fără să scoată mâinile din buzunarele paltonului, făcea eforturi acrobatice să se ridice pe picioare. Reuşea. De fiecare dată.  Dar drumul e lunecos în continuare… Înaintăm. Eu cu Vatamanu discut despre Filimon Bodiu, cel care, pe la începutul anilor cincizeci, anume prin aceste locuri luptase, bărbăteşte, cu puterea sovietică. Înarmat. Etcetera. Discutăm noi, dar, de la un moment încolo, când ne mai trece din chef, ne şi îngândurăm, astfel că eu întreb, nu obligatoriu sută la sută în glumă: „Ioane, dar dacă apare acum, aşa, un lup, ce ne facem?” La care omul replicii bine găsite, Vatamanu, zice neamânat: „Las’, nu-ţi fă griji, se satură cu Vodă!” Întorc capul – Vodă e cam la 10-15 metri în urma noastră – „urmă” clară, înlunită. Fermecătoare, nu altceva. Ca să mai folosesc un truism. Ne oprim şi-l aşteptăm. Şi-i povestim la ce „concluzie” am ajuns: va fi jertfit lupului. Hohotim! Ce mai dispoziţie! Literară, aş putea spune. Artistică. Pentru că eram cu doi colegi, artişti adevăraţi, cu care făceam cale dinspre Măndreşti spre Teleneşti. Bineînţeles că mai era cale până la Teleneşti şi aveam timp să legăm înde ele unele scene, spre exemplu invocând şi cutremurătoarea, groaznica întâmplare din finalul romanului lui Eugen Barbu „Groapa”, aia cu muzicanţii şi lupii… Dar era lună revărsătoare şi scenele din romane nu ne înspăimânta prea mult…La hotel am ajuns cam pe la trecut de ora trei. E-hei, vremuri-vremuleţe, tineri ani ai mei! Şi-ai lor, ai colegilor, bunilor mei prieteni – Gheorghe Vodă, filotimul, şi Ion Vatamanu, la care, când mă gândesc, îmi amintesc şi de spusele unui alte coleg de-al nostru: eram tineri şi aveam de unde muri…Trebuie amintit că Gheorghe Vodă şi cu Ion Vatamanu, în special în tinereţe, au simţit irezistibil tendinţa de a nu rămâne prizonierii studiilor de calitate îndoielnică sau de-a dreptul proaste, pe care le ofereau pe atunci instituţiile superioare din Moldova Estică, ei citind, cultivându-se ca scriitori. Autodidacticismul febril îi caracteriza şi pe Serafim Saka, Liviu Damian sau pe Victor Teleucă, pe când alţi „şaizecişti” rămăseseră doar cu pospăiala din conspectele anoste pe la institutul pedagogic, numit de cei de la Universitate „Caprele Irinucăi”, unde în anii 50 domina feroce obscurantismul cavernelor ideologiei sovietice; unde încă nu ajunsese obiect de studiu creaţia clasicilor literaturii române (Nelizea!). De unde şi agresivitatea inchiziţională a unor agenţi de circulaţie în cultura şi literatura prutonistreană faţă de intelectualii ce le erau net superiori şi ca valoare a creaţiei, şi ca permanentă şcolire întru modernizare, contemporaneizare de spirit. Cu părere de rău, unii dintre şaizecişti şi-au stins harul creator în vane iluzii de carierism care, credeau ei, probabil, oferă prestanţă şi valoare scrisului lor. Dar nu a fost şi nu va fi să fie astfel… Carierismul şi jindul tribunei sunt forme imperceptibile de sinucidere ca artist. De altfel, ca şi excesul patriotard trâmbiţat fără noimă, până la urmă substituit implacabil de frivolitate. Ca să nu mai vorbim de păşunismul, mioritismul, meşteromanolismul, poetnaţional(ismul) lor doar prutonistrean, din teama de a-şi încerca şansele cu adevărat în plan naţional, adică panromânesc. Aceştia vor să fie mari până la Prut, odată ce până la Dunăre (le) este imposibil. Nu-i ţine cureaua, cum s-ar zice. (Pixul şi cureaua lată, ce mai bard am fost odată!...) Nimeni nu ar putea să mă convingă că tragedia lui Pavel Boţu nu a fost (şi) una a omului, în fine onest cu el însuşi, care s-a cutremurat, conştientizând cât de mult a nedreptăţit, a înşelat scriitorul din sine, ţinându-l decenii la rând după o uşă cu tăblie de mahăr, purtându-l aproape iresponsabil prin prezidiile deşertăciunilor ideologice, impunându-i să ridice toasturi pentru călăii neamului din care se trăgea. Ştiu ce vorbesc, dat fiind că, în septembrie 1976, l-am auzit pe poetul nedreptăţit de sine însuşi ridicând un toast pentru „marele conducător” Leonid Ilici Brejnev. Era la cafeneaua hotelului „Codru”, în prezenţa lui Nichita Stănescu, Mircea Tomuş, Gheorghe Vodă, Victor Teleucă… În fine, ajuns om onest cu sine însuşi, dacă e să presupunem asta, Pavel Boţu suferea şi din cauza iniţiativei sale de a organiza un grup de delatori, de turnători ordinarisimi, care să-l pârască la Moscova (în plină perestroika!) pe unul dintre scriitori, pe Serafim Saka, la adresa căruia Arhip Cibotaru, spre exemplu, insinua: „Ar putea muri de invidie toate „vocile” din Occident şi toţi sovietologii, care de-a lungul deceniilor propagau aceleaşi idei, când era vorba de literatura şi arta realismului socialist. Adevărat, ideea e aceeaşi, scriitorul nostru însă a garnisit-o verbal mai amplu, mai laconic, mai pregnant. Într-un cuvânt, mult mai talentat! El i-a depăşit cu mult în persiflare, încărcătura lui de venin fiind mult mai substanţială”... Deloc mai puţin garnisite cu zel de pitici carierişti „pe viaţă” erau şi ticluirile calomnioase ale celorlalţi ortaci din grupul de şoc pentru menţinerea realismului socialist.De pe urma unei delaţiuni pornite de la un coleg, ba chiar prieten, se credea, secretar la USM, a avut de suferit şi însuşi Gheorghe Vodă. La marcarea aniversării de 50 de ani de ani ai lui Petru Cărare (era în 1985, când ne aflam deja, cum s-ar spune, cu un picior în perestroika), în stilul său mucalit pigmentat cu uşoară ironie, nenea Gicu zise cam astea: „Din partea ţărilor slab dezvoltate eu vreau să remarc o inechitate: în „Enciclopedia Sovietică Moldovenească”, la litera „C” cămilei i s-a dat poza, însă scriitorul Petru Cărare e fără poză” etc. O, secretarul vigilent putea să nu ia atitudine? Ce-i cu blasfemia asta – ţări slab dezvoltate, cămilă cu portret?... Astfel că a doua zi colegul-secretar s-a prezentat la secţia ideologie a CC a partidului comunist, unde l-a turnat pe Domnul Pasăre. De fapt, delaţiunea la USM nu era ceva nou – Serafim Saka mai fusese turnat la CC pentru că ironizase, acid, la adresa unui zelos coleg „meseser”-ist; Nicolae Esinencu se pomeni protagonistul unei prelungi epistole-jalbe-turnătorii trimise la CC, în care un scriitor pentru copii îl acuza că el, Esinencu, într-o nuveletă a sa are un personaj care bate un alt personaj, creat anume de el, de scriitorul infailibil. Cum se poate una ca asta?! Cică personajul său e absolut pozitiv, exemplar, ca Pavlik Morozov, Oleg Koşevoi, Zoia Kosmodemeanskaia şi mulţi tineri eroi sovietici… Mai grav era că delaţiunea era încurajată de prim-secretarul USM, de secretarii ei. Ba chiar era cerută de CC şi de KGB…  Din păcate, sistemul perfid şi ambianţa ipocrită de la USM îi deruta şi pe unii scriitori care, ca ieri, păreau întruchiparea nonconformismului. Iată de ce odată, la o clacă de amenajare a spaţiilor aferente Casei Scriitorilor, am fost de-a dreptul derutat, văzându-l pe poetul Liviu Damian la piept cu medalia „Veteran soţialisticeskogo truda”. În primul rând, nu-mi imaginam cum un scriitor, la 40 de ani, e deja… veteran… Dar asta a fost: nu a rezistat până şi scorţosul Liviu Damian, lăsându-se modelat nefiresc de ipostaza sa de funcţionar la Uniunea Scriitorilor. Acolo, pe multă vreme, decenii la rând, putea să le fie locul doar lui Arhip Cibotaru şi Verei Malev, nu şi scriitorilor autentici…Multe din ideile invocate aici a fost să le discut şi cu Gheorghe Vodă, omul discret al Agorei, dar în primul rând poetul pe care nu doar l-am citit, ci despre care am şi scris. În volumul meu „Umbra ca martor” (1981) am inserat mai multe eseuri pe care le-am publicat în anii 70-80 în presa periodică despre creaţia lui Petru Cărare, Mihai Cimpoi, Anatol Codru,  Liviu Damian, Ion Druţă, Vasile Leviţchi, Dumitru Matcovschi, Ioan Mânăscurtă, George Meniuc, Dumitru Moldovan, Leonard Tuchilatu, Vitalie Tulnic, Ion Vatamanu, Grigore Vieru, Petru Zadnipru (dând acest nume, am renunţat la dezordinea alfabetică, preferând-o pe ce alfabetic-ordonatoare, ţinând cont, totuşi, de antica preîntâmpinare horaţiană: Genus iritabile vatum = Neamul supărăcios al poeţilor, chiar dacă, în unele cazuri, Poeta optimus personam vitae deposuit = Cel mai bun poet şi-a depus masca vieţii [= a murit), precum constata Apuleus…]. Există acolo şi un eseu despre Gheorghe Vodă din care se simţea că deja îmi modificasem cât de cât preferinţele din tinereţe, le amplificasem, să zic. Pentru a se înţelege mai clar despre ce este vorba, reproduc, mai întâi, o întrebare – un răspuns din dialogul nostru din 1984:  „–…iertaţi-mi indiscreţia, însă îndrăznesc să-mi expun şi eu părerea despre scrisul Dumneavoastră şi anume: axa centrală a poeziei pe care o semnaţi se formează din alăturarea volumelor „Ploaie fierbinte” şi „Aripi pentru Manole”. Susţineţi sau combateţi aserţiunea?– Susţin afirmaţia ta în cazul când aceste volume au mai avut şi altele înainte, şi altele care au continuat această axă. Oricum, cele două cărţi pe care le-ai menţionat nu mă exprimă complet pe mine, cel de astăzi. Vreau să cred că m-am continuat şi am rămas tot eu risipit şi prin celelalte volume scrise”.Discutam deja după ce Gheorghe Vodă mai publicase cărţile de poeme „Pomii dulci” (1972), „Valurile” (1974), „Rămâi” (1974), „Inima alergând” (1980), „La capătul vederii” (1984) şi, bineînţeles, deplina dreptate era de partea autorului-mărturisitorului, eu încă netrecând, pe atunci, de simpla şi îndărătnica simpatie trăită în juneţe, astfel că, citind şi recitind cărţile dumisale am şi scris despre unele din ele. În toate aceste cărţi (bineînţeles, unele puteau fi supuse rigorii de selecţie mai nepărtinitoare), predomină un lirism mereu jinduitor de largi cuprinderi semantice şi spaţiale, sunt prezente emblematic însemnele râvnitelor fuziuni dintre viaţa terestră şi cea a zborului, a dezmărginirilor, dar şi a jertfei, prin prăbuşire, – eventual, nedefinitivă, zic, gândindu-mă că, iniţial, titlul unei cărţi a poetului era „Aripi pentru cădere”. Astfel că, în ansamblul lor, cărţile lui Gheorghe Vodă atestă o sensibilitate artistică distinctă, ataşamentul pentru metafora „directă”, dar şi pentru metaforismul implicit, dedus.În conştiinţa mea, Gheorghe Vodă este chipul prezent în toată claritatea posibilă a revederilor frecvente în imaginaţie şi invocare care îmi par nedesprinse încă de existenţa aievea, astfel că, nu o dată, am auzit, parcă, adresarea lui: „Salut, Leule! Ce mai faci?” Ce să fac, Domnule Pasăre? Iată, sunt pe cale să duc spre final o invocaţie. Simplă, de preţuire aleasă, pentru un confrate. Pentru un filotim, un galanton căruia îi rămân îndatorat.
Leo Butnaru11-13.VIII. 2010 / 30.III. 2011


Sursa
2011-06-27 22:22:00



Comenteaza





Ultimele 25 posturi adăugate

14:56:21Idealul unității naționale - 1 decembrie 1918: Expoziție virtuală tematică —» BiblioCity
15:24:40Prima întâlnire cu un scriitor —» BiblioCity
18:47:23RomStoria: Noi nu suntem țigani! —» Curaj.TV | Media alternativă
17:10:59Au lăsat mașina în intersecție ca să-și ia de mîncare! —» Curaj.TV | Media alternativă
11:10:30Jurnaliștii comunitari au participat la Gala Jurnalistului Comunitar —» BPR Ungheni's Blog
08:01:35Сказочная палитра Бессарабии на полотнах Михаила Пейкова —» BiblioCity
07:04:35LINIA VIEȚII —» Leo Butnaru
14:49:58DINTR-O POSIBILĂ ANTOLOGIE, 2014 —» Leo Butnaru
12:34:49Dorința Sexuală Primitivă, Diferența de Vârstă în Relație și Erecția la Copii —» Curaj.TV | Media alternativă
10:11:03SOLIDARITATE —» Leo Butnaru
07:07:40Milostenia nu-i mai mult sau mai puţin merituoasă, după însemnătatea darurilor —» Portalul Tineretului Ortodox din Moldova
20:08:31Polițistă la volan, la fel ca bărbații cu epoleți, sfidătoare —» Curaj.TV | Media alternativă
19:47:06Am pierdut mii de dolari pe false ”investiții”! —» Curaj.TV | Media alternativă
16:46:38Imagine Dragons va cânta la festivalul Untold 2023 —» Andrei Albu - omul alb cu gînduri negre
10:00:08Anxietatea – de la cauze și consecințe, la soluții —» Moldova Creștină
08:50:04DIN ISTORIA (ȘI GEOGRAFIA) LITERATURII ROMÂNE ÎN IMAGINI © —» Leo Butnaru
05:42:32«Новости Приднестровья» продолжают тырить —» Бессарабские хроники
00:05:00Black Friday: All of Our Deals in One Spot —» Misterioz
18:44:12Cehia. Moldovenii de peste hotare sunt „diasporă” —» Curaj.TV | Media alternativă
17:24:22Zice că l-au păcălit cu locul de muncă în Germania —» Curaj.TV | Media alternativă
14:27:05Programul ,,Opera jubiliară a anului 2022” —» Biblioteca Publică or.Rîşcani
13:26:41Infografic ,,Septembrie - nici o zi fără lectură" —» Biblioteca Publică or.Rîşcani
12:30:29REVISTA „NEUMA” ÎNTREABĂ —» Leo Butnaru
10:10:31A fi bun nu costă mult, dar aduce dobânzi mari! —» Moldova Creștină
18:55:30Valurile mortale din asfalt au supraviețuit două anotimpuri —» Curaj.TV | Media alternativă